Nisip.
Te trezeşti undeva, când soarele moare…
mic, mic pe o insulă pustie.
Şi n’ai
nimic…
Şi n’am
nimic.
Văd apă,
mă’nnec,
toţi aşteaptă.
Şi toţi,
toţi râzând se întreabă…
de ce sunt tristă.
De ce cuvintele ce ies din minte,
din mine,
ies ca scrijelituri.
Ca urlete.
Ca mesaje în sticlă,
trimise pe mare,
sperând că cineva mă va găsi
cu 1 secundă înainte să mor
-în mine-
şi îmi va zâmbi cald.
Sub mine,
nu e nisip.
Nici apă nu’i.
Sub mine’i gol
şi rece.
Din mine începe nimicul.
1000 de metri pătraţi
pătaţi de zăpadă.
1000 de metri de moarte
albă.
1000 de metri de frig
şi aromă de sânge uscat.
-nu mai pot scrie despre flori-
Eşti singur,
acolo,
în tine,
CU tine…
şi zaci.
E rândul tău să mori.
Eşti ud,
trupul începe să capete
spasme…
te rogi la Dumnezeii tăi
-căci tu ai mulţi-
şi speri că unul din ei
va veni.
Să te ajute.
Ce doare mai tare
e
că nu ştii.
Crezi că ai trăit o viaţă aşa
ca sfânt.
Şi te miri:
de ce tu.
Nici unul din noi
nu e sfânt.
Şi mâine’ai să mori.
Acum ştii de ce.
Pentru câinele pe langă care ai trecut
şi l’ai lăsat să moară de frig.
Pentru bătrânul căruia
nu i’ai dat 10 mii.
Pentru părinţii sau fraţii
de care nu mai ştii nimic
pentru că nu îţi pasă.
Pentru tot.
Când te vei mai mira…
să taci un pic.
Închide ochii
şi adu’ţi aminte.
1 an.
2 ani.
10 ani.
18. 28.
32. 45.
Dacă plângi…
înseamnă că ştii de ce
sunt tristă.
Eşti într’un fel sau
altul
ca mine.
Sunt
în multe feluri
ca tine…
căci sunt un pic
din VOI…
Şi pentru asta plâng şi
plătesc,
căci mândria amprentelor voastre
a murit.
Răman doar pete,
murdărie,
gunoi,
ce lucesc pentru toţi
precum placi de aur
la soare.
Nu mai sunt mândră de gunoi.
De trecut.
Sau de voi.
Îmi aştept moartea
pe plaja plină de zăpadă
pătată
cu nimic.
[poza: click!]
2puncteics [:x] 
Lasă un răspuns