Marea mea de petale.
Ţi’aş umple marea cu petale de trandafiri.
Aş colora nisipul doar pentru noi.
Aş spune valurilor să nu ne lovească, iar scocile ni le’aş face scut.
Să nu vadă.
Să nu ne vadă. Ei.
Să nu ne vadă nimeni decât noi.
Iar lor, să le strigăm iubirea noastră doar atunci când vrem.
Lăsa’ţi’vă ura la intrare, vă rog.
În viaţa noastră se intră cu suflet curat şi papuci de pluş, să nu zgâriaţi.
Avem, crede’mă, şi aşa prea multe răni.
Că’s noi, că’s vechi, tot răni se numesc.
Cicatrici?
Abia când se vor vindeca, iar până atunci vor mai trece câteva vieţi ale voastre.
Noi tot aici vom fi, aşteptând în veşnicie sfârşitul.
Sfârşitul cui?
Al urii.
Al rănilor făcute cu cuţite de fier ruginit.
Al tăierii de aripi în zbor.
Al căderii mele… din nor.
Căci tu… eşti pentru mine un nor.
Uneori eşti alb precum perlele de pe fundul mării.
Uneori devii albastru, albastru ca ochii unui nou născut.
Alteori eşti tulbure, ca nopţile lungi de singurătate.
Şi totuşi colorat în mii de nunţe, niciodată la fel.
Ne’am pătat de sângele lor.
Ne’am pătat de sângele nostru.
Sângele petalelor de trandafiri.
[poza: click!]
2puncteics [:x] 
Lasă un răspuns