2puncteics [:x]

By: 2puncteics

aug. 23 2009

Etichete:2puncteics, adio, ales, copil, doare, durere, forta, lacrimi, munte, prezent, ramas bun, sarut, secata, sfarsit, suflet, te iubesc, te urasc, trecut, uit, viitor, zambet

Categorie: 2ρυηcτείcs

4 comentarii

„Tu mă vezi mai frumoasă decât sunt eu
Mă faci să simt că sunt centrul lumii eu
Și mă alinți, mă alinți, mă alinți cu vorbe dulci
Inima mea nu vrea s-o minți, nu vrea s-o uiți.”

Zâmbetul meu de copil de care te bucurai așa mult…
Muntele deasupra noastră…
Mâinile care se uneau…
Sărutul sufletelor noastre…

Mă doare mai puțin decât ar trebui.
Aș vrea să mă doară atât de tare încât să pot spune „Te urăsc!”…
Să nu mai uit nimic…
Să nu mai vreau să te iert…
Și nu vreau…
Chiar dacă asta va însemna sfârșitul meu ca om…

Cicatricile nu ne mai lasă să trăim împreună…

E acea senzație de moarte pe jumătate.
Partea ta a murit…
Partea mea se zbate ca un pom caruia îi lipsește jumătate de rădăcină…
Degeaba are coroana întreagă…

Mi-am impus să te uit.
Nu vreau să mai fii.
Nu vreau să mai vii.
Vreau să treacă anii, să ma uit înapoi, să zâmbesc și să spun „A trecut!”…
Nu mai am forță s-o iau de la capăt, dar nici forță să lupt cu tine nu mai am…
Sunt sleită, secată…
Doar zac…
Și-mi iau rămas bun de la amintirea ta în speranța că va dispărea curând…

Ai ales.
Ți-am pus la picioare trecutul, prezentul și viitorul.
Vechiul tu și noul tu.
Ele și eu.
Diferiți amândoi.
Tu de tine, eu de ele…
Dar ai redevenit ce erai cu prețul de a nu mă mai vedea pe mine de ele…
Te-ai dus, m-am dus, ne-ai ucis…

Iar acum…
Viitorul nostru nu-l mai ai la picioare.
Vei trăi iar si iar același trecut, aceeași poveste la infinit…
Doar pentru că… ai ales…

Mă oprești să respir.
Te simt cum mă apeși în piept, te simt cum mă ții de picior când merg unde tu nu ai vrea…
Așa cum tu, când o săruți, mă simți pe mine lângă tine, în patul nostru…
Și nu voi mai fi…
Dar locul ala va rămâne mereu al meu și-am să-ți șoptesc mereu „Te iubesc” chiar și când n-o să mai fiu aici…
Când n-o să mai simt…
O să se audă ecoul într-o inimă goală…
A mea…
Vocea stinsă care te iubea și-ți plângea, și-ți striga, și-ți urla că te iubește…
Și n-o credeai…
Ca un blestem ai să m-auzi mereu așa cum și eu am să fiu chinuită toată viața de imaginea ta…
De munte, de flori, de pat, lumânări și iubire…
De zâmbetul tău când m-ai sărutat prima oară și ți-ai amintit cât ești de copil…
De fericirea simțită doar cu mine…
Îți vei aminti ca de mine ai fost îndrăgostit și că am murit bătută de cuvintele tale…
Am murit biciuită cu spinii pe care ți i-au lăsat în suflet… altele…

Astea sunt ultimele lacrimi pe care le vărs pentru tine.
Mă fac acum că nu te mai aud, ca nu mai văd, ca nu mai simt că ești…
E greu să-mi omor jumătate de suflet…
Dar am s-o fac…
Ori eu, ori tu…
Unul din noi trebuie să „moară”… ca imagine…

Am doar 21 de ani și sunt moartă deja.
Am doar 21 de ani și am simțit dureri pe care tu nu le vei ști niciodată.
Am doar 21 de ani și am dat pentru tine o viață de om…
Un suflet bătut în cuie, ținut în lanțuri și biciuit.
Iar și iar.
Când te opreai, spuneam eu „Dă-i, merit!” deși nu era așa…
Vedeam un fel de sclipire în ochii tăi pe care nu am înțeles-o niciodată…
Nebunia și furia care te făceau atât de fericit și apoi apărea omul acela pe care îl iubeam…
În momentul acela merita orice chin, doar ca să fiu cu el.

Dar ai învins.
L-ai ucis și pe el odată cu mine…
Nu l-ai mai lăsat să mă ajute, să îmi curețe rănile…
L-ai dăruit altora, alteia…
Și te-ai dus…

O să ne întalnim din nou sub pământ…
Doar știi…
Și acolo pedeapsa noastră va fi să fim iar împreună…

Trăiește-ți Raiul cât mai ești pe pământ…

[poza: click! click! click!]