Povestea grădinarului.
[***Poveşti de adormit oameni mari.***]
A fost odată un grădinar,
înconjurat de-o suită de flori
adunate de peste tot,
din orice colţ de lume,
nici una de-un fel cu alta,
şi le iubea
ca pe lumina ochilor.
Venea la ele grădinarul
zi de zi
şi le uda,
vorbea cu ele, povestea,
iar florile-l primeau cu blândeţe,
îi zâmbeau cu petalele
şi-i dăruiau flori,
ca semn de iubire,
căci îl iubeau…
N-a trecut mult
iar grădinarul, sătul de-aceleaşi flori
văzute zi de zi,
a-nceput s-aducă alte noi,
şi le-a uitat pe cele vechi,
departe-n colţ.
Florile se uscau,
din zi in zi mai tare,
şi sufereau de lipsa lui,
iar când să moară,
iar venea, şi le uda,
ele – sperau că iar le va iubi
dar iar pleca,
şi iar le părăsea.
De fiecare dată însă,
le mai cădea o frunză,
îşi mai pierdeau florile ani,
şi erau mai aproape de moarte…
A continuat aşa grădinarul,
luni întregi, ani,
dar s-a găsit la bătrâneţe,
înconjurat de cioturi.
Vechile flori,
ce cândva îi zâmbeau şi dăruiau
căldură şi dragoste
pieriseră de mult
căci nimic nu rezistă
sub Imperiul Uitării
căci nimic nu e mai dureros
decât promisiunea uitată,
iar grădinarul, uitase –
a iubi.
Aflat acum,
în grădina – cimitir,
lipsită de zâmbete,
de lumină şi flori,
s-a prăpădit curând şi el,
iubitul grădinar,
uitat în colţul său de lume
printre petalele uscate
ale fostelor sale iubiri –
florile…
[poza: click!]
2puncteics [:x] 
Lasă un răspuns