Capitolul 1.
Un non sens apărut deja de mult timp
pe numele său comun,
viaţă,
acum se transformă în ceva
mult mai subtil de atât.
Un soi de picături de apă
înecate în propria sevă,
bălţi devenite ocean
simţeam că mă-nec,
dar cumva
am scăpat.
Oare am învăţat să înot?
Am găsit, se pare,
o bărcuţă (cu văsle)
şi m-am suit în ea
şi-am început să lupt
cu mine.
Căci eu mi-s propriul val.
Şi rău şi bun.
E uşor să stai, să lâncezeşi,
să te complaci,
s-acuzi providenţa pentru tot
(răul).
E greu să spui
„Dă-mi o ţigară ”
şi-apoi să-ncepi să-ţi torni viaţa
unui trotuar.
Agaţă-te de orice frunză-ţi zboară-n faţă.
De ce nu?
Va fi poate,
călătoria vieţii tale
cu acea frunză pe care care, poate,
cu ceva timp în urmă,
ai fi călcat.
Acum nu mai regreţi, aşa-i?
Toamnă,
frig,
ploaie,
o stradă lungă pe care mergi
aplecat să te fereşti de picături,
cu muzica-n minte şi
sufletu-n ea.
Dincolo de maşini,
copaci sau asfalt
ajungi undeva şi te gândeşti defapt
că ăsta e tot rostul.
Acel unde, acel la cine, acela
oricine ar fi el,
ce te poate salva,
de tine.
Un cela ce e acolo.
„Acolo”.
Un suflet în care să urli
cu care să plângi,
cu care să râzi,
trăieşti,
prin care să mori.
Cea mai proastă idee
e cutia aia de sticlă
din care n-ai să mai poţi niciodată
să ieşi.
Vei zice iar
că-s poate deprimată.
Deprimantă.
Nici vorbă.
Mai împăcată ca acum n-aş putea fi…
„Morţii cu morţii
şi vii cu vii” – e o vorbă
pe care o înţelegi abia când nu mai doare.
O întâmplare ce-mi a schimbat,
deja,
viaţa.
Cum? Nu ştiu.
Nu gândesc acum, În clipa asta
simt.
Asta am învăţat să fac,
asta sunt,
azi, aici, acum, mâine,
Dumnezeu ştie unde,
El ştie doar că vrea să fiu fericită,
„Destul ai plâns fetiţo”
aşa mi-a spus,
I-am zis doar că nu mai vreau să sufăr.
O atingere cât un milion de cuvinte
pun punct las liber tot,
nu-nchid nimic ce deja nu mai e acolo,
a dispărut şi ura pentru voi,
fiţi liberi… căci eu sunt.
Liberă să număr frunze,
picături,
zâmbete,
gânduri şi
amintiri noi.
Capitolul 1.
O zi friguroasă de toamnă.
Mă numesc Simona şi sunt fericită
căci azi
e prima zi din viaţa mea.
Bine v-am găsit!
[…]
[poza: click!]
2puncteics [:x] 
Destul ai plans … acum e stop! Dar oare stop poate opri tot? Si timpu-n loc? Nu ma-ndoiesc, dar timpul ma face sa graiesc sentimentele ce-n fiecare din noi nutresc. A ura, a iubire, a scandal. A fost si vremea mea, am fost si eu un val. A fost ceva ce nu va mai urma … am fost doar eu si umbra mea. Si-am plans, am ras, am suferit si am vrut sa zic si-am stat cuminte si-am tacut chitic.
Si-acum cu umbra mea raman si contemplam la stelele din cer ce mereu spun, suntem aici, suntem cu tine! Noi, tu si umbra ta!
O barca mica nu-i suficienta pentru doi,
O vasla iti ajunge, inima ca s-o-nmoi.
O vorba buna si un sentiment
Un gest plapand e un avertisment.
Urmeaza ceva tandru, ceva naucitor?
E o confesiune spusa la vorbitor.
Care adesea imi rasuna-n minte
Si drastic ma rapune. Nu. N-am cuvinte.
Si cand mi-aduc aminte de ce vroiam sa fac
In gand ma cert ca prostul si multa vreme tac.
Ca dragostea-i anosta, rebela, ignoranta
Si cand pe tava-i pusa, devine aberanta.
Si vreme lunga-n noapte, adanc eu ma gandesc
Merita oare, Doamne, de ea sa ostenesc?
Si imi rasuna-n minte cuvinte graitoare:
Prieten drag sa stii ca dragostea-i otravitoare.