2puncteics [:x]

By: 2puncteics

sept. 28 2009

Etichete:2puncteics

Categorie: 2ρυηcτείcs

Un comentariu

Nopţile le petrec mereu singură.
[Singurătatea e moartea cea mai lentă.]

Vine.
[Vin ei, te iau, te duc departe şi te-aduc înapoi îndoit.]

Mă face să plec.
[Plecăciune în faţa sorţii.]

Sunt o Cenuşăreasă care odată cu sosirea întunericului se ascunde undeva până la răsărit.
[Ai răsărit şi în sufletul meu – tu, Luceafăr, ce mic apari şi mare eşti de fapt…]

De parcă noaptea m-aş transforma în ceva atât de îngrozitor încât îmi este frică de mine şi mă ascund.
[Ascund părţi din mine pe care trebuie să le vezi doar tu.]

Dar de ce?
[De cele mai groaznice coşmaruri ale mele abia acum dau.]

Unde e noaptea de fapt?
[De faptele mele fugeam, mă-ntorc şi le iau în braţe acum.]

Nu cumva e noaptea mea?
[A mea am uitat să fiu…]

Noaptea din mine?
[Mine de cărbuni negri şi arşi am în suflet.]

Nu noaptea mă obligă la ceva, ci eu mă oblig la CEVA.
[Ce va fi pot doar să sper, mă uit în sus – nu-n jos, nu-n spate, nici chiar în faţă – şi înot.]

Noaptea demonii din mine sunt liberi, iar eu, eu îi aud, şi mă oblig de multe ori să nu îi şi ascult.
[Ascult şoaptele ce vin dinspre tine, trimit semnale spre tine… Încet…]

Mârâie, grohăie, se alintă pe lângă mine, îmi fac scârbă, dar tot speră, speră să mă atragă şi să vin după ei.
Din fericire, eu încă zic nu.
Încă.
[În căldura din sufletul tău m-ascund.
Da, da.
Acolo.
La linişte, la zumzete de albine în lumină.]

Şi nu mai pun labele slinoase şi murdare pe mine.
[Minereu de aur alb e viaţa mea.
Uneori.]

Şi nu îmi mai scuipă stafiile „te iubesc”, nu mai dansează ielele în jurul meu după fiecare partidă de sex, nu se mai bucură, nu mai ştiu că eu fac ceea ce ele nu pot, nu mai sug cu paiul din venele mele, seva de a trăi.
[Trăieşte prin mine bătăile inimilor noastre, hai.]

Acum sug cu paiul din pământ sec si ţărână.
[Pe-a ta rană pun apa d-izvor şi ierburi să vindec ce fu.]

A dispărut oaza.
[O rază m-a tot salvat – TU!]

Poate, zic poate, mai plouă din când în când, se mai face câte o băltoacă mică, mai sug un pic nămol, mai învie puţin şi iar se usucă.
[Usuc rădăcinile răului.]

Şarpele-n nisip, în uscat, e fericit.
Nu-s şarpe.
Şi, din păcate pentru voi, nici voi.
[Voi veni şi dincolo de cadavrele voastre îmi voi ridica imperiul.]

Sunt pasăre de apă.
Şi zbor.
[Să zbori cu mine.]

Şi da, poate de multe ori mă-nvârt în cerc, însă când vine timpul să plec, dusă sunt.
[Sunt tot ce nu am ştiut vreodată că pot fi, sunt tot ce aţi crezut că nu pot.
Să vă văd, hai, în genunchi!]

Sunt locuri unde mă-ntorc o dată pe an, poate să hibernez, poate să cresc un pui, poate doar pentru hrană, dar un singur loc e acasă, doar acolo mă-ntorc să stau, să trăiesc.
[Trăiesc cu bucuria de a trăi cu tine.]

Şi din pasăre migratoare, am să devin vrabie, şi din vrabie am să devin şoim.
Şi din şoim nu voi mai deveni nimic pentru că nu există eleganţă mai mare de-atât.
[Atât timp cât mă mişc, spre tine voi fugi.]

Prădător cu sânge rece.
Părinte dedicat.
Pereche de-o viaţă.
[Pe viaţa-mi jurasem răzbunare.
Am avut-o.
Demult.]

Iar din picaj, ca nici o altă pasăre, e de ajuns să dau din aripi şi mă ridic.
[Ridic norii o data cu mine.]

Încă mă scutur de praf şi ţărână, încă îmi oblojesc aripile cândva arse, încă mă doare puţin.
Doar puţin.
Dar pot zbura.
Şi mai mult, pot VÂNA.

[poza: click! click!]