
Picaturi.
Ploua, cerul…
Imagini suprapuse ca un film vechi.
Mut.
Alb negru.
Obiectiv.
Si totusi frumos.
Intuneric.
Noapte.
Am ajuns deja in Infern?
(Cainii latra)
Inca nu.
Inca.
Si totusi il traiesc in fiecare zi, in fiecare tipat, in fiecare pahar de alcool, in fiecare intrebare „Oare maine va mai fi aici?”
Sper ca va fi.
Sper ca voi putea eu sa fiu, m’am saturat de piedici si de „trebuie”.
Nu mai vreau. GATA!
Fluture fara aripi, nu molie. Molia inca zboara.
Tu da, tu imi dai aripi, altii ma pun in cusca si zic „nu ai voie”.
Si n’am…
Inca un pic.
Rabdare. Am, am.
Picaturi, zgomote si pasi.
Toti dorm…
Eu plec de aici.
Imi vine sufletul la tine, te priveste cum dormi, te saruta si vine inapoi…
Am corpul inert, „dorm” pana vine inapoi…
Sper sa fie un somn lung.
Langa tine.
Sper.
Nu mai vreau lumina, vreau doar o linie.
Fii linia mea.
Tu doar fii, eu ma iau dupa ea.
Te urmez.
Atat am nevoie, de un ghid.
Ghid, da.
In fond, de ce nu?
Suntem turisti in viata asta.
Am ratat eu atatea vieti, pe asta vreau sa o traiesc si atat.
Vreau s’o traiesc in bratele tale si sa urlu „ESTE”.
Nu mai neg, nu mai e rusine, nici vina…
Mi’e teama doar de mine.
De un „noi” deocamdata incert, dar trebuie.
Trebuie sa fie bine. Si va fi.
De ce?
Nu stiu, probabil pentru ca mai presus de noi sunt stelele care ne atrag unul spre altul, e Dumnezeu care stie ca suntem singurii potriviti, unul pentru celalalt… e nebunia, e dragostea, e frica de singuratate, e dependenta de „NOI”, singurul viciu de care nu vreau niciodata sa scap…
[poza: click!]
Lasă un răspuns