sufletul fuge de oameni.
[listen while reading: Immortal Technique – Dance with the Devil]
ne laudam ca suntem oameni complecsi, ca evoluam, ca ne dezvoltam multilateral.
ghici ce!
involuam.
de mii de ani ne complicam viata din ce in ce mai mult, si am ajuns la un punct in care cautam tot mai mult simplitatea, linistea.
eu. da. eu fug.
ma simt sufocata de tot, impartita la din ce in ce mai multi oameni, ori nu mai vreau asta. niciodata.
nu mai vreau sa car in spate pe nimeni, nu mai vreau sa depinda nimeni de mine, nu mai vreau sa depind.
si totusi de fiecare data cand simt un pericol unde fug? la EL, ca ultim refugiu.
cand am sa fiu mare, am sa am locul meu, intr’o padure, intre copaci, si am sa vorbesc doar cu ei. acolo nu’s reguli, nu’s oameni egoisti, acolo suntem doar eu si linistea…
viata traieste singura, cu sau fara noi. depinde doar de tine sa tii pasul… sa o vezi cand trece si sa ii spui…
„stop. asteapta’ma si pe mine, te rog.”
si nu incerca sa ii impui regulile tale, are drumul ei. tu intervii numai la rascruce de drumuri, alegi, iar de acolo o explozie de actiuni.
asta ne si face unici.
varietatea de alegeri a fiecaruia.
in fond toti plecam din acelasi loc cu o singura optiune: viata. de aici apar alegerile. alegeri pe care initial le iau parintii si apoi noi. alegeri legate de cum vom fi crescuti, ce valori ni se imprima, la ce scoala vom merge…
am pierdut’o de mult.
am ramas in urma si am ajuns doar sa privesc… astept sa ajunga undeva unde nu poate merge mai departe fara mine, sau undeva unde nu poate merge mai departe deloc.
privesc oameni, privesc voci, chipuri reci pe care candva le cunosteam si ma cunosteam iar astazi… au uitat complet cine sunt EU si se poarta ca si cand ar fi de datoria mea sa imi reneg existenta si ma adaptez cerintelor.
nu.
adapteaza’te mie, asa cum o fac si eu.
am ajuns un colaj.
un colaj al oamenilor care au trecut prin mine. sunt o multitudine de forme, de sentimente, de cuvinte, de bucati de suflet.
„ce suflet hidos, cusut din sute de bucatele.”
stii ca sufletul tau a obosit?
ai incercat sa ii vorbesti, sa vezi care e pasul lui?
sa il intrebi daca nu cumva alergi mai repede decat poate el?
prea multe ganduri, voci, oameni.
fa’ti loc.
fa’i loc.
lasa spatiu 5 minute pe zi. spatiu sa stea, sa respire, sa te prinda din urma.
2puncteics [:x] 
“ce suflet hidos, cusut din sute de bucatele.”… mi-ai amintit de povestioara asta:
http://www.kterink.com/blog/2006/01/30/cea-mai-frumoasa-inima/ …de suflet care-a cules cate-o farama de frumos si de urat pe oriunde a lasat la randul sau cate-o farama…
vai, da stiu povestea aia, am plans cand am citit’o prima oara… pacat ca multi uita sa daruiasca, si doar… primesc…
Imi place felul cum ai spus… „uita sa daruiasca”… pentru ca permite si acestor „multi” despre care spui o anumita sansa de a deveni mai buni… stii, o parte dintre ei uita la propriu sa daruiasca… prins in acest tumult de zi cu zi care iti oboseste sufletul, nu din rea vointa, ci din zbuciumul unei vieti fugarite de la o grija la alta, uita la propriu sa mai ofere inapoi o parte din ceea ce primesc. Probabil ca i-ar ajuta mai mult sa li se reaminteasca ceea ce au uitat decat sa li se condamne aceasta stare de fapt. Depinde uneori si de noi, cei care le remarcam uitarea… sa le reamintim. Am cunoscut in viata tot felul de oameni… oameni care mai mult primeau decat ofereau, oameni care daruiau fara sa ceara… si chiar oameni care mi-au pretins sa daruiesc atunci cand simteau ca am uitat. In zilele in care uitam sa ne oprim putin, sa ne sincronizam acea armonie cu propriul suflet, cateodata e bine sa avem alaturi si pe cineva care pretinde de la noi ceea ce-ar fi trebuit sa daruim fara sa ni se ceara. Cred ca ai dreptate ca viata tine de alegeri… ca dincolo de alegeri sunt pentru toti sanse egale… si viata ne trateaza tot egal, tot echitabil… iar ceea ce uitam sa daruim, vom pierde… pentru ca nu poti doar sa primesti… chiar si sufletul e un sistem dinamic si echilibrat… primeste, dar daca nu daruieste, va pierde ceea ce-a primit… daca nu daruiesti iubire, vei pierde iubirea celui ce te-a iubit… daca nu daruiesti respect… vei pierde respectul celor ce te-au respectat… daca nu te daruiesti… daca nu ajuti pe cine are nevoie de mana ta intinsa… ori te vei pierde, ori vei avea norocul sa gasesti pe cineva care sa te ajute sa inveti sa ajuti…
eu nu condamn decat atunci cand vad ca nu vor… :)
si crede’ma sunt oameni care nu vor, care au dragostea in fata lor si nu vor sa o primeasca, nu vor sa se bucure de ea, nu vor sa dea o bucatica din ei pentru propria lor fericire, cu atat mai putin pentru a celor din jur…
cand nu iubesti, pierzi capacitatea de a iubi… si e infinit mai dureros…
prefer, asa cum am mai spus ca daruiesc, sa iubesc, sa simt, sa fiu acolo… gratuit, fara nici o obligatie, fara sa astept in schimb nimic, doar pentru a simti din nou ca inima mea inca bate, ca inca sunt un suflet..
eu de asta scriu, poate cineva o sa se simta candva, si o sa zica… stai putin. incerc sa trezesc sentimente uitate, incerc sa ii fac pe altii sa’si vada sufletul prin mine, si crede’ma ca nu e usor sa rupi un pic din tine cu fiecare cuvant…