2puncteics [:x]

By: 2puncteics

iun. 10 2008

Etichete:2puncteics, shhh...

Categorie: 2ρυηcτείcs

Lasă un comentariu

de ce se ascund oamenii atat de mult in spatele cuvintelor?
sau… mai grav, in spatele a nimic. ramane doar tacerea.

in locul cuvintelor, aud soapte…
soapte care’mi spun ca au vrea sa vorbesti, si totusi taci.
si totusi, m’ai mintit.

„la inceput toti iti arata ce vrei sa vezi.”
daca tot stii ce vreau sa vad, de ce nu ramai asa?
daca stii ca nu e bine cum eram, schimba’te si ia’ma inapoi. pentru totdeauna.

nu mai vreau. nu mai vreau minciuni.
si uneori ma simt atat de proasta. : ) proasta ca va cred, ca va las, ca va iert.
e ultima data cand iert fericirea. daca isi bate joc de mine iar, renunt la ea pentru totdeauna.

sunt oameni buni. atatia oameni buni, dar mici.
mici pentru ca nu isi dau seama cat sunt de mici pentru altii.

urasc oamenii care sugereaza in loc sa spuna, care lasa tacerea sa vorbeasca in locul lor.
stii ce?
tacerea e muta. nu am sa inteleg nimic din ea, niciodata!
as intelege mai multe dintr’un singur cuvant. l’as analiza pe toate partile: pe litere, pe silabe, pe sensuri, pana as gasi o legatura.

nimicul nu e interpretabil.
nimicul ucide / videaza / consuma / macina / seaca…

tu vorbesti cu mine.
ma faci sa plang dar nu ma lasi niciodata sa plang singura… esti mereu acolo.

soarta’si bate joc de noi, stii?
se joaca cu noi. se joaca cu noi de fiecare data.
ma face sa cred ca nu mai e nimic, ma loveste asa cum stie ca ma doare cel mai tare si apoi imi zice „te iubeste, iarta’l.”
nu stiu de ce, dar de fiecare data, o fac. o ascult presupunand ca ea stie mai bine. e ultima data.

stii ce?
prefer sa plang pentru ce stiu, decat pentru ce banuiesc.
prefer sa plang pentru tine, decat pentru o masca.
prefer sa mor langa tine, decat sa ma omoare altul.

tu esti acasa pentru mine.

urasc, stii? urasc mastile, urasc tacerea, urasc oamenii carora nu le place sa vorbeasca, urasc obiceiul asta idiot al sortii de a te lovi mereu cand zici „ce fericit sunt”, de a te cobori mereu dintre nori. urasc cand sangele se face apa.
inainte nu uram, acum o fac.
si cel mai important… urasc ca nu te pot sa te urasc.

devine tot mai greu sa imi dau seama ce e fericirea si linistea.
cand o am, ii dau cu piciorul sau fac altii asta pentru mine, iar cand nu, ma mint ca nu exista.

cand o sa ajungi sa te minti atat de bine incat sa te crezi, plangi. plangi pentru ca in momentul ala o sa stii ca totul s’a terminat si nu o sa mai poti niciodata sa iti vorbesti fara sa crezi ca te minti si te ascunzi dupa scut.
roaga’te sa iti arate cineva o lumina incotro sa zbori pentru ca incet incet te pierzi.
lumina te omoara, da, idealul suprem mai sus de care nu poti urca.
dar intunericul te chinuie. te minte ca lumina nu exista, te orbeste, te lasa fara simturi si cand esti gol, dispari.
e atat de simplu.

nu mai vreau sa ajung la lumina, pentru ca mereu se intampla ceva rau cand ajung la ea.
vreau… vreau sa raman la o treapta distanta, sa stiu ca e acolo, dar sa o las.
urmarile sunt mai grave decat secunda de fericire suprema.

[link catre poza: http://suzythebutcher.deviantart.com/art/passing-away-childhood-85557162%5D