S cu T.
versurile celor care ma ranesc, sangereaza.
de ce?
pentru ca am scutul prea puternic.
cuvintele, spuse atunci cand trebuie, dor al naibii de tare. corect. si mai tare doare insa tacerea.
spuneai sa ai propriul scut, din cauza oamenilor care te’au ranit. spuneai ca e ceva… anormal. eu m’am obisnuit cu frica. frica de oameni, de gesturi si de cuvinte. daca intr’o zi, am sa aud ceva ce ma va rupe in bucati?
pana atunci, ii ranesc eu pe altii.
am inceput sa ma vindec prin zambetul tau.
ma lovesc tot mai des, depresii. atunci te sun, aud o voce zambind si ma calmez.
caci da, vocile zambesc. vocile sunt oamenii invizibili din noi. vocile sunt sufletul nostru. n’ai vorbit niciodata singur? atunci sufletu’ti sopteste in permanenta. candva scopul meu era sa reprim tot ce zice. acum scopul meu e sa ascult.
am invatat ca n’are rost sa te ascunzi. am invatat sa zic orice, oricat de ciudat ar parea. sentimentele captive te distrug. se izbesc de peretii sufletului tau si il ranesc. si devin tot mai rele, la randul lor. cel mai bine e sa le lasi libere. nu vor face niciodata rau.
sunt oameni care se hranesc prin ceea ce simt altii. sunt oameni pe care ii va face fericiti gandul tau. sunt oameni pe care ii va rani atat de mult incat, candva, se vor schimba datorita tie.
daca vrei sa te inchizi undeva, inchide’te’n mine. vorbeste’mi pana cand simti ca nu mai ai nici un gand, vorbeste’mi pana cand simti ca esti gol, vulnerabil, si totusi in siguranta, in mine.
uita ca exista, uita ca exista orice in afara de noi. uita ca exista clipa si hai sa ne traim infinitul.
vreau doar omul care sa citeasca zambind.
[link catre poza: http://photoport.deviantart.com/art/Experiences-above-model-80163949%5D
2puncteics [:x] 
Lasă un răspuns