“Feelings change.
Memories don’t.”

Sunt genul de om
ce nu mai are loc în lumea asta
de oameni nebuni,
oameni mereu pe fugă,
oameni ipocriți,
egoiști,
lipsiți de orice fel de valori,
lipsiți, în final, de suflet.

Intră Dumnezeu în pământ de rușine
când se uită la noi
în ce hal am ajuns.

Sunt genul de om
dintr-o rasă ce trebuia ștearsă de mult
de pe fața pământului
sunt genul de om ce vine la tine
și zice:
”Sufletul meu e gratis. Ia-l.”

Sunt genul de om imbecil
care încă speră.
Care plânge și sufleră la durerea altora.
Care ar muta munții din loc
să îți fie bine.
Ție. Și ție.
Și ei. Și lui.

Nu sunt în nici un caz
un om bun.

Nu consider ca am sufletul curat
ci plin de gunoi,
de mușcături,
de găuri de la dat bucăți de inimă,
fără de primesc nimic înapoi,
plin de venin,
plin de păpuși părăsite,
de fetițe pe care tații le-au părăsit
pentru alte fetițe mai frumoase,
mai puțin gălăgioase,
cu note mai mari la școala.

Mi-a zis un suflet cald:
”Soțul tău va fi tare fericit.”

Încep tot mai tare să cred,
că până voi ajunge la soț și copil
se vor pierde și ultimele fărămițe
a ceea ce este
sau a fost vreodată bun în mine.

Sunt genul de om
Ce iubește și spune:
”Am încetat să mă iubesc pe mine
și am început să te iubesc pe tine”.
Cel ce te urmează oriunde, orbește,
cel ce oferă tot,
de la zero,
cel ce zice: ”Asta sunt!”…
să știi la ce te aștepți,
cel ce zice:

”Vreau dragoste,
vreau o familie,
vreau un copil,
m-am săturat de jocuri tâmpite,
nu mai am timp…
nu mai am timp de cercuri fără sfârșit,
nu te juca cu inima mea…
e gratis.”

E al dracului de ciudată lumea asta.

Știu că e un test,
știu că trebuie să rezist…
știu că există acel ceva ce vrea să demonstrez
că pot,
că merit,
că sunt pregătită să duc ce va veni,
zi de zi,
zi de zi îmi repet în gând,
că poate mâine voi fi demonstrat destul,
sunt încă oare prea naivă?
Am încă sufletul prea curat
și încredere încă prea oarbă în străini?
O fi testul de fapt menit să mă facă mai dura,
mai de piatră,
mai cu picioarele pe pământ,
mai fără vise,
mai fără speranțe,
MAI CA RESTUL?
Testul cui o fi oare?

Cred că-și bate Dumnezeu uneori
joc de noi,
vrea să vadă cum reacționăm,
mă gândesc,
o fi vreun test ce trebuie trecut,
dar cum să reacționezi când iubești un om,
ce iubește alt om,
ce nu îl iubește?
Știi că ai putea aduce atât de multă fericire
dar nu poți.
Pentru că au fost făcute cărțile de mult,
ai ajuns undeva la mijlocul jocului,
ai în mână niște cărți
cu care nu ai ce face,
le arunci,
te enervezi când vezi ce cărți au alții
și nu știu să le joace,
nu știu să se bucure de ele,
iar tu încerci în continuare,
în prostia ta,
să sari 2 metri în sus,
într-o camera de 1 metru jumătate
și te mai și miri ca prostul
de ce te doare când sari.

Lipsită de modestie zic:
”Am atâtea lucruri frumoase de oferit
și nu le vrea nimeni…
și le voi pierde.
Și eu… si voi…
O să le înghită gaura neagră din sufletul meu
așa cum v-a înghițit pe voi,
cei morți,
unul câte unul
și voi uita ca am fost, o data, Simona.”

”Oh, I beg you, can I follow?
Oh, I ask you, wanna always
Be the ocean, where I unravel
Be my only, be the water where I’m wading.”

[poza: 2puncteics]

(Inceput: Un fel de legile lui Murphy proprii)

Exista multi oameni in jurul meu.
Fara sa existe.

Singurii ce raman alaturi de tine
INDIFERENT ce s-ar intampla
sunt rudele.
Uneori nici ele.

Pentru unii,
e mai usor sa zici „da” si sa dezamagesti
decat sa spui „nu”/„nu vreau”
si sa pastrezi omul acela langa tine
cu sufletul curat.

Nu mai pot sa sufar
cred ca de asta nici nu mai scriu.

Durerea extrema,
gheara aia metalica pe care o simti
cand ti se infige in inima
si se rasuceste permanent,
franghia aceea din jurul gatului
care iti face plamanii sa se comprime
din lipsa de aer
si iti aduce bataile inimii
pana aproape de gura,
momentul ala cand spui
„mai mult de atat nu pot sa sufar”
si a doua zi realizezi ca poti,
ACEA durere te face sa simti senzatii
pe care altii nu pot
te face sa simti culorile
si sa gusti sunetele
sa vezi emotii dansand in jurul tau
razand-plangand.

He. Nu mai simt culori.
Nu mai gust sunete.
Iar pentru emotii sunt oarba.

In sfarsit
nu mai simt durerea.

O sa zici:
„Vai, esti fericita.”

HA!!!:)
Nu.
Doar ca… nu mai simt.
Nimic.
Aproape nimic.
Ma mai bucur din cand in cand,
mai plang atunci cand vad o mamica
infofolind un bebe in tramvai
sau doi batranei de mana pe strada.
Ma sterg,
era de la machiaj zic
si revin in aceeasi stare de nimicnicie.

Aceeasi stare in care nu exist
in care desi totul in jur se misca
eu stau
pentru ca nu am pentru ce sa ma misc,
am invatat sa opresc timpul in loc
doar pentru mine
sshhhhh nu face zgomot
sa nu trezim planeta.

Nu mai stau noptile treaza
sa scriu poezii
nu ma mai trezesc cu versuri in cap
nu ma mai plimb pe strazi prin ploaie
asteptandu-l pe el
nu mai inghit in sec  atunci cand trec
prin „locurile noastre”.

Totul e fad.
Totul se uita.

De ce sa simt ceva ce-mi face rau?

Cuvintele mor.
Cuvintele se schimba.
Oameni mor inauntrul lor.
Daca vrei sa suferi
mori.
Daca vrei sa traiesti
suferi in tine
doare
mori pe jumatate
traiesti pe sfert.
Un fel de jumatatea cea mai mica
sau nimic.
Am ales jumatatea cea mai mica,
nimicul doare.

 [poza: click]

A cazut bruma
iar prin ceata
se vede lumina soarelui
rasarind.

Imi vine in cap o poveste
fara sfarsit
si fara inceput,
in care tu
ma astepti intr-o statie pustie
de tramvai
iar pentru o secunda
suntem doar noi doi
impotriva lumii.

Si castigam.

Fiecare dimineata,
- cat e inca liniste,
pana se trezesc vocile -
e ca si cand
un greiere isi canta povestea
trista
la violina in sufletul meu.

Ssst
sa nu trezim adultii din noi.

Mi-am amintit
ca n-am privit niciodata
luminile de Craciun
amandoi
pana sa ne doara retina,
aruncati in lumea a doi copii
vrajiti de acel ceva
dincolo de ei.

Am avut un vis
mi-a facut mai mult rau
decat bine
de parca as mai avea vise
care sa-mi faca bine,
am aprins prima tigara
dupa o luna
am nevoie de ceva
sa-mi arda sufletul.

Oare iarna greierii mor?

[poza:  click]

”Ți se topesc îngerii pe buze
și mie demonii pe retină.”

Te trezești în fiecare dimineață la fel,
zâmbești în fiecare dimineață unor străini
și te prefaci că ești fericit,
înconjurat de o mare de oameni
din care urăști jumătate,
doar cafeaua îți mai dă energia
să-ți miști mușchii în tentativa
de a zâmbi patetic.

Mă enervează 80% din ceea ce se întâmplă
în jurul meu.

Mă enervează că aud o anume persoană vorbind.

Mă enervează că cei pe care
NU vreau să-i văd
îmi dau atenție
iar pentru cei pe care-i vreau
nu exist.

Mă enervează că nu îmi răspunde
așa cum mi-aș dori
sau că nu răspunde deloc.

Mă enervează că nu sunt mai calmă…

Mă enervează că nu pot uita
lipsa unor persoane.
Că nu pot să-i urăsc pe cei ce îmi fac rău.

Mă enervează că nu mai pot scrie…
că suferința mea a devenit ceva patetic
și sec.

Mă enervează că a dispărut muzica…
că m-ai făcut să nu mai sper.

Mă enervează că mi-am pus sufletul pe masă
iar asta te-a ajutat să închizi un capitol
și să pleci liniștit.
Că sinceritatea mea te-a făcut să nu mai ai ancore
în mine
și să nu te mai uiți înapoi.

Mă enervează că sunt ”amica”
sau ”amanta”
niciodată ”SOȚIA”.

Tic-tac
și trăiesc degeaba.

O foaie de hârtie,
scrisă și semnată.

O prezență fantomatică
căruia nu cred că îi simte nimeni lipsa.

O dramă care de fapt
nici nu e dramă,
e o tentativă patetică,
lamentabilă,
o copie nereușită a unei drame
în care eu mă învârt într-un univers gol.

Nu e nimic suficient de tragic aici
ca să fie dramă,
nimic suficient de ilar
să fie comedie,
Nu e nimic aici.
Atât.

E doar un om,
mic, ghemuit,
pe care nu-l vede nimeni,
iar cei ce îl văd îl folosesc
pe post de preș.
Nu e nimeni aici,
plecați,
e încuiat,
nu e nimeni aici să vadă că eu…
mă opresc din a fi…

Ți se topesc îngerii pe buze
și demonii în suflet.

[poza: click]

Ce poate fi mai minunat decat mirosul de oras plouat?

Mirosul de aer dupa o zi sufocanta de vara,
senzatia ca cineva isi scoate mana din gatul tau.

Ce poate fi mai minunat?
Scriu la lumina lunii,
sub geamul larg deschis.
Ok, nu e chiar luna pe cer,
prefer de mii de ori norii ce aduc racoare, aer, ploaie
si te scapa de apasare.

E linistea de dupa furtuna.
Parte din sadomasochismul meu.
Cand vine ploaia cea mai puternica,
cand vad ca urmeaza sa fie o furtuna nemaipomenita,
ma bucur…
pentru ca stiu ca DUPA va urma liniste.

Mi-aduce aminte toata atmosfera asta
de atunci cand eram mica si mergeam la bunicamea
pe la 16 ani,
stateam seara pe geam,
ascultam greierii
si fumam o tigara inainte de culcare.
Ascultam linistea si racoarea.
Pandeam secundele alea de tacere,
cand inchideam ochii,
ma gandeam ce am facut in ziua respectiva,
cu ochii inchisi,
si ma scuturam  de griji.
Nu am mai facut de mult asta,
m-am cam invatat sa dorm cu grijile in pat,
sub perna,
langa perna,
incalzindu-mi picioarele.

Cu lipsa de modestie aferenta,
am o latura boema pe care de multe ori mi-o refuz,
de multe ori de oboseala…
Dar da, imi place sa stau noaptea,
tarziu dupa miezul noptii, in fata geamului,
sa fie racoare, sa scriu…

Piesa mea de teatru are un decor bine stabilit dupa cum vezi,
nu merge altfel.
Dar si cand merge, merge.

Imi place de mine cand ma iubesc pe mine,
e asa placut.
O ora pe luna, 12 ore pe an,
ma iubesc, asa cum sunt eu.
Iubesc latura aia a mea pe care altii o vad ciudata,
iubesc ticurile mele tampite,
iubesc ca am copilarit la bunica-mea la colt cu focuri de tabara,
cupluri de indragostiti si muzica la casetofon.
Iubesc ca mai tarziu,
in noptile singure de vara,
strecuram straini pe geam
si adormeam scriindu-ne propria poveste.

Intotdeauna am urat singuratatea mai mult decat orice
si am preferat sa fiu prost acompaniata decat singura
si m-am invelit in paturi gaurite si rupte
doar de dragul de a fi invelita si de imi fi cald.

„Pentru ca stiam ca o sa ma tina in brate dupa”.

Nesanatoasa atitudine, da,
dar in fond, a+b+c+…+z= eu.

Sunt ceea ce m-au facut altii din  jur
si sunt ceea ce m-am facut eu pe mine.

Bucatica cu bucatica de puzzle.

Un puzzle mic si ascuns intr-un oras zgomotos.
Sunt un puzzle
pe care probabil nu il va rezolva nimeni niciodata.
Sunt un puzzle
pe care poate nici nu va incerca nimeni sa il rezolve vreodata.
Dar eu stiu ca sunt, eu stiu ce sunt.
Eu sunt singura ce cunoaste fiecare bucatica si coltisor,
fiecare imbinare,
fiecare loc si cui ii apatine,
sau cine l-a sadit acolo.

Da.
Imi place sa fiu o enciclopedie de vieti,
un album de personalitati si amprente.
Probabil asta ma hraneste,
sa stiu ca buretelul meu
absoarbe cate un pic din fiecare.

Unde e originalitatea?

Eh, hai sa fim seriosi,
cati dintre noi sunt originali?

Eu macar stiu cui apartin.
Apartim tuturor ce m-au atins vreodata.
Apartin toturor celor (ei si ele)
pe care le-am iubit sau le iubesc.
Apartin (si asta mai ales)
tuturor celor pe care i-am urat vreodata,
caci intr-o oarecare masura sigur am devenit ei.

Ce ma bucura?

Ce ma bucura e ca din fericire,
deocamdata,
nimeni nu a venit sa isi ceara partea inapoi.

Ar fi cam complicat sa ma descos,
abia acum,
cand am inceput sa ma lipesc asa de bine.

Uite, uite, vezi?
Se vindeca ranile,
se uneste puzzle-ul.
Nu mai e rupt, devine o fotografie intreaga.
Poate peste catva timp
nici nu o sa se mai vada dungile.

Sunt micul meu proiect
si e al naibii de bine,
sa gresesc eu,
sa fac eu experimente pe mine.

Am retineri inca,
multe multe,
m-am dezobisnuit sa actionez
mai mult ca un animal si mai putin ca un om,
m-am dezobisnuit sa mai gandesc
mai mult ca un om si mai putin ca un animal.

Oscilez.

Eh, sunt micul meu balansoar.
Tuturor ne place fotoliul ala vechi
pe care ne relaxam dupa o zi de munca,
la televizor,
citind o carte,
ori stand cu laptopul in brate citind ce scrie o… tipa.
O femeie poate.
O doamna de putine ori.
O domnisoara mai des.
La dracu.
Ce scrie 2puncteics.
Adica Simona Stancu.
Adica Simy.
Adica un puzzle.
Adica un balansoar.
Adica un fotoliu vechi.
Adica racoarea dupa ploaie.
Adica mirosul ploii.
Adica poti sa fii cine vrei tu sa fii.
Fara nume, fara denumire. Fii!

4 oameni
și 4 de eu
sau mai mulți
închiși în același trup.

Valuri de iubire
și multă ură,
fâșii-fâșii de Simone.

Clipe de silă
secole de ură
cuvinte răsunând în mintea mea
să nici nu îndrăznești
să mă atingi
după toate astea
sau
cine ești tu
să spui, cu atât de multă ușurintă
cuvinte care-mi intră-n carne
și nu mai ies niciodată
și
cine ești tu
să-mi pătezi carnea
cu lame de cuțit
și urme de țigari stinse
sub miros de carne arsă
și fum.

Mică, mică,
prinsă între funii,
mii de funii,
înconjurată de sute de oameni,
fiecare trăgând în altă direcție,
mii de voci,
fiecare cu adevărul lui,
iar eu la mijloc
un mic burețel,
aud tot,
trebuie să judec tot,
nu pot să merg unde vreau
mă țin sforile,
nu pot să cred ce vreau
căci toți mă forțează să aud.

Eu mică,
cu sute de urme de mâini
pe trup,
vânătă,
confuză și derutată,
dorindu-mi să tacă,
fără forță să mă ridic
rămân acolo,
învăț să nu mai aud,
mă izolez în propria bulă
antifonată,
capitonată,
pleaca gladiatorii,
vin doctorii,
îmi iau pastilele, mă culc
și e liniște aici în celulă.

Au tăcut vocile.

Dar visez.

O stare de liniște
suspectă
nu am nici un gând –
prima oară după x zile
- calm calm
o secundă,
simt presiune, vreau și nu vreau
ce tot insiști
mă simt presată
de propria prostie
că nu pot gândi
că nu pot simți
e ziua mea liberă de mine
mă enervez.

AZI NU VREAU SĂ
GÂNDESC
IUBESC
SIMT
URĂSC.

Azi iau o pauză.

Azi mă afund în povești,
sunt în 1932,
într-un tren cu artiști de circ,
urc pe un elefant,
dansez pe muzica de atunci,
la un coktail cu doamne
îmbrăcate frumos,
e vremea prohibiției deci
sorb cu o pofta nefirească
un pahar cu șampanie
apoi
îmi găsesc marea dragoste.

Mă trezesc la realitate 3 secunde
ușor frustrată
că nu-i chiar așa
m-afund în iubire,
îmi clădesc în prezent
propria fantezie,
m-apuc de gătit
și planuri
pentru o altă zi
în care n-am să mai fug de mine
și nu-mi va mai fi
atât de frică
să gândesc
sau frică de mine.

[poza: click!]

Mă simt fericită.
Și sunt.
Pentru că sunt unul
din puținii oameni
care merg pe stradă
și zâmbesc.

Se uită lumea ciudat
la fericirea mea
mă gândesc uneori
ce zic ei,
ce o fi în capul meu,
de zâmbesc atât?

Ei bine, sunt,
să zicem așa,
fericită.
Ciudat sentiment.

Și mai ciudat e însă
că fericirea mea
nu se bazează,
pentru primă oară
în viața mea
decât pe mine.

E un fel de fericire independentă.

Tare draguț sentiment.

Sunt fericită
că văd copaci înfloriți.
Că îmi place ce fac
și merg la muncă zâmbind.
Că am oameni draguți și frumoși
peste tot în jurul meu.
Că nu îmi mai pasă de răutăți.
Că încep să uit.
Că nu mai mai visez noaptea.

Sunt fericită că ating,
cu pași mici,
visele.

Că nu sunt singură.

Că atunci când sun și zic:
„hai vii cu mine?”
vine.

Sunt multumită că mă pot bucura.

Sunt multumită că,
deși nu am crezut niciodată în horoscop,
o „tanti” a descris acum o lună
exact ce trăiesc eu acum.

Și, nu,
nu cred în coincidențe.

M-au părăsit depresiile.
Nu mai am insomnii.
Zâmbesc din suflet.
Am pus măstile sus pe raft
la păstrare
și ma bucur de oamenii care mă acceptă
AȘA CUM SUNT.

Și nu,
asta nu e pentru voi.
Nu e.
E pentru mine.
E pentru cei ce imi trăiesc trecutul.
Vezi?
Vezi că ai pentru ce lupta?

Nu trebuie să ți se întâmple nimic extraordinar
ca să începi să te bucuri
de fiecare zi.
E nevoie doar să vrei să te bucuri de orice.
E nevoie doar să vezi.

Nu am câștigat la loto,
nu a venit Brad Pitt să mă ia de soție,
nici Angellina Jolie,
și nu am devenit peste noapte manager.

Din exterior chiar,
viața mea e exact la fel,
doar că acum aleg
să mă bucur de ce vreau eu.
Pentru că pot.
Pentru că merit.
Pentru că au înflorit copacii
și miroase a viață în parcuri,
pentru că sunt frumoasă,
pentru că merit iubire,
și o voi avea,
pentru că nu sunt singură,
pentru că mereu mă așteaptă,
undeva,
oriunde,
măcar o dată pe zi,
un zâmbet.

Spune-mi
tu… în cate din astea te regăsești?

E suficient doar unul
ca să zambești măcar o dată azi…

[poza: 2puncteics - Simona Stancu]

Iti amintesti demult cum ne uitam
Cum timpul trece si noi nu observam
Si cautam ceva ce nu stiam
Iti amintesti tot aici eram

R:
Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?
Cine sunt, cine esti, oare ma mai iubesti?
Cine e, cine nu, care eu, care tu?

Iti amintesti cuvinte si taceri
Era demult sau poate era ieri
Iti amintesti, eram pe-acelasi drum
Era demult sau poate e acum

R x2
Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?
Cine sunt, cine esti, oare ma mai iubesti?
Cine e, cïne nu, care eu, care tu?

[poza: click!]

Privesc de departe.
Detaşat.
Ca un spectator.

Mă uit la viaţa mea
sau, a unei Simone
şi gândesc.

Aş fi zis înainte
“Ce trist”
aş fi plâns de mila ei
aş fi urlat
aş fi vorbit de ea
să ştie toţi c-a fost.

Dar acum,
la orice stimul apare,
nu doare – nu sunt eu.

O maşina care seamana cu a…
doar o maşina.

Un gest care îmi aminteşte de…
care amintiri?

Un flash cu viaţa pe care trebuia să…
ce viaţă?

Uite o domnişoară ce trăieşte.
Din afară,
pare că se bucură.

M-am gândit de multe ori,
că viaţa mea acum
nu e deloc ce mă gandeam acum 5 ani
că va fi.
Acum 3 ani.
Acum 1 an.

Mă gândeam că va continua la infinit,
mă gândeam că nu visez,
mă gândeam că sunt fericită.

Gândesc prea mult,
am visat.

M-am trezit transpirată şi obosită
ca după un vis de 2 ani,
de 23 de ani,
mai batrână, mai lovită
şi plină de cicatrici.

Al naibii vis.
Şi tristă.

Dar nu, nu, n-a fost real.
N-are cum, he,
ce reale pot fi visele
şi ce feste ne joacă psihicul uman.

Relaţie, auzi la ea,
ce copilă naivă, crede
că tot ce zboară se mănâncă
sau că orice visează noaptea
e adevărat ziua.

Trezirea fetiţo ce Dumnezeu!

Da, ştiu, era aşa bine-n vis,
erai departe de griji,
nu mai începeai nimic nou,
era confort – aşa ciudat cum era el,
visul –
fără întrebări, cu tine toată,
carte deschisă
şi aşi în mâneca – visului.

Începuturile-s cele mai grele.

Am obosit să visez doar ca să ma trezesc iar dimineaţa.

Mă chinui să construiesc,
pun cărămidă peste cărămidă,
şi mă scol într-o cu totul altă lume,
cu alte cărămizi
şi mai ales fără…

Unde mi-e Ana,
să o zidesc să nu se mai surpe visele mele?

Vreau să-mi trăiesc visul
până la capăt
chiar dacă n-o să se învârtă titirezul.
Vreau să îmbătrânesc în vis,
cu el,
vreau să văd cum se termină,
vreau să spun poveşti nepoţilor
şi vreau să-mi amintesc fiecare detaliu
când mă trezesc.

Măcar în vis să-mbătrânim împreună.

Cu speranţa că voi ajunge cândva
să te-ntâlnesc
şi nu voi fi prea obosită
să mai încerc,

Simona.

[poza: click!]

Lumină.

Nici un semn că e iarnă,
simt un fior primăvăratic –
parcă trăiesc.

Parcă.

O vorbă bună,
îmi eliberez sufletul
de toată ura,
realterez idei
pe care mi-a fost mereu frică
să le rostesc cu voce tare.

Mă gândesc la un tine
ca la un nou început
în care eu
nu mai rămân singură.

Am deschis ochii
m-apucă vechile pofte
de-a ieşi de nebună prin parc,
vreau să fac poze,
să văd verde,
mult, mult,
viaţă multă -
mă simt cu 6 luni în viitor
şi sună bine.

Mă joc în pat
printre raze de soare
“Bine-ai venit, te-aştept de mult”.

Miroase iar a viaţă,
a eu,
a vară,
primăvara poartă-n ea vechi cicatrici.

[poza: click!]