Mecena – Către ea.

Îţi e dor, ai fost îmbatata de amor…
Ştiu, nu ţi’e usor… dar nu folosi cuvinte fara rost,
Că e un prost, că pentru el ţi’ai pune viaţa contra’cost…
E doar un fost, nu e înger, n’are aripi…
E doar actorul principal în lumea ta cu patimi…
Spune’ţi doar atât “nu’mi pasă”, oricărei lovituri ce se iveşte’n viaţă.
Învaţă că sentimentu’i pur când e reciproc,
Că dragostea e foc, stinge şi uită acest joc…
Poate ai tot, poţi să treci peste…
Poate totul este o simplă poveste
Ce insista să vrea să fie reală…
Pierdută’n ochii lui, pierdută’n acea seară,
Era o vară, era o scară, erau 2 copii da’ doar o inimă avea să moară…

Nu privi în spate, lasă’n urmă tot ce’a fost,
Tu încercai să te ridici, el te trăgea în jos…
Dar nu ceda, când ştii că’nca mai poţi,
Ca tine sunt puţine, dar ca el sunt toţi.

Te ridici uşor din pat, el nu mai e…
Cu aceeaşi întrebare în cap, “oare de ce?”
De ce a plecat şi ţi’a lăsat atâtea amintiri,
Scrisori de dragoste ce acum sunt doar simple hârtii…
Şi nu te poţi opri, încerci să dai de el,
Aştepţi cu nerăbdare ziua când va fi la fel…
Dar timpul trece, viaţa înainte nu mai merge,
Pentru tine inima aprinsă odata, acum e rece,
Stinsă, înecata’n lacrimi, în râuri de regrete, de suparare şi de patimi…
Şi te închizi în tine, stingher aştepţi o veste de la el,
Ca trăieşte, te ajută să treci peste…
Că nu’nţelegi, nu’ţi explici, crezi c’a fost nebun,
Că a plecat de lânga tine fără să zică “rămas bun”…
Acum privesti ploile ce cad, şi realizezi
Că eşti un înger care a căzut în iad…

Nu privi în spate, lasă’n urmă tot ce’a fost,
Tu încercai să te ridici, el te trăgea în jos…
Dar nu ceda, când ştii că’nca mai poţi,
Ca tine sunt puţine, dar ca el sunt toţi.

Şi stă în casă tristă, plânge după el…
Doarme cu tricoul lui da’ nu mai e la fel…
Şi înca speră că el va veni’napoi,
Priveşte către uşă şi în loc de unu’, vede 2…
Şi încă speră, şi lacrimile nu s’opresc…
Te visează, se trezeşte plângând şi e invers,
Parcă totul merge prost
Pleacă dimineaţa, vine seara, viaţa n’are nici un rost…
Şi într’o zi, s’a oprit pe pod,
Se gandea să sara şi a stat puţin pe loc…
S’a gandit, a sarit, şi’a lăsat un bileţel…
“Te voi iubi mereu şi’o să te aştept în cer”

Nu privi în spate, lasă’n urmă tot ce’a fost,
Tu încercai să te ridici, el te trăgea în jos…
Dar nu ceda, când ştii că’nca mai poţi,
Ca tine sunt puţine, dar ca el sunt toţi.

Ăsta e ultimul meu strigăt.
Ultima fărămiţă de dragoste pe care ţi’o port… vrea să urle.
Vrea să moară auzită.
Vrea să ştii.

Te iubesc şi te urăsc fiindcă te’am cunoscut.
Doar că… pe rând.
Mi’ai dat trandafiri.
M’ai iubit.
M’ai trecut pragul casei tale, în braţe ca pe soţia ta.
M’ai tinut de mână când eram speriată în spital.
Ţi’am arătat primii fulgi de zăpadă, ai zâmbit şi m’ai sărutat.
Ai râs la glume pe care le’nţelegeam doar noi.
Mi’ai arătat nebunia din tine şi’ai completat’o cu a mea.
M’ai mângâiat atunci când nimeni n’o facea.
Şi m’ai privit în ochii… în care nu se uitase nimeni, niciodată.
Şi’n care nimeni nu văzuse… nimic.
M’ai făcut să visez la casa noastră, la copiii… la noi.
Mi’ai fost tată şi m’ai învătat să conduc…
Mi’ai dat tot ce nu am avut vreodată.

Pentru astea… şi multe… multe altele… te iubesc… şi te voi iubi.
Până la moarte.

Nu pot să’mi amintesc lucruri rele.
Ăsta cred că e şi unul din motivele pentru care… te urăsc.
Ai făcut în aşa fel încât să fug de tine.
Ai aruncat peste momentele frumoase, doar lacrimi…
Mi’ai omorât fetiţa noastră.
Şi copilul din mine.
Nu mai pot atinge un bărbat fără să vreau să fii tu.
Nu mai pot privi locul unde ne vedeam zi de zi… unde mă aşteptai… fără să te caut.
Nu mai pot vedea o maşină ca a ta, fără să îmi tresară inima, sperând că eşti tu…
M’ai îngenunchiat.
Mi’ai luat tot ce iubeam.
M’ai umilit, trădat şi înjosit…

Dar nu pentru astea te urăsc…
Te urăsc pentru că te’am iertat…
Pentru că aş fi dat de 1000 de ori mai mult de atât pentru tine.
Te urăsc pentru că’mi vin în cap “soţia mea”, “fetissa mea” şi “te iubesc”.
Te urăsc pentru că am uitat durerea de atunci şi că aceasta de’acum nu mai trece…

Şi dincolo de orice… dacă mâine m’ai chema… aş veni…

[poză: click!]

Vocea-ţi se pierde.
Strigi şi nu te mai aude nimeni.
Până şi asta am pierdut.

Eu am plecat un pic mai sus.
Către alt nord, către alt cer.
Un pic mai sus, un pic mai jos, dar nu aici.

Linia moartă a vieţii mele cândva vii.
Ai murit, tu…

Tu, ce cândva mă fericeai doar fiind.
Tu, ce cândva m-alintai doar privind.
A murit tot în tine…
Nu tot pentru mine, ci tot ce erai.
Ros de ură eşti.
Hulit eşti.
Singur eşti.
Iubit ai fost.
Apărat ai fost.
Lăudat ai fost.

Singur te-ai ucis, ucigând tot ce simţeam cândva.
Norii s-au întunecat, s-au strâns, au fulgerat cu toţi asupra mea.
Asupra noastră.
Putere nu mai au.

Dincolo de nori iese soarele.
Da, norii-s morţi şi e păcat.
Dar soare e.
Soarele meu.
Soarele lor, al tuturor ce i-ai orbit cu TU.

Lecţia ce nimeni n-o arată niciodată e cea a morţii.

Poţi lovi-n suflet cât vrei…
Atât cât nu te văd, nu te simt, nu te miros, nu te vreau şi dus eşti.
Aşa rămâi.
Alt drum în sus am eu de-acum…
Ai ales…
Nu te mai plâng, tu, nour-zeu.
Nu te mai spun lui Dumnezeu.
Degeab-ar fi.
Nu te mai vreu…

În soare nori nu vor mai fi…
Doar zâmbet eu, doar trandafiri.
Doar mângâieri fără de clipe-n care răsuceai cuţitele-n răni vii.

Fără tulpini tăiate fără rădăcini.
Făr’ ale tale vorbe ce mă făceau să-nchin.
Nu-n faţa ta, ci-a Domnului ce nu ştia-a mă apăra…
De tine da, tu fiara mea…
Bestia ta.
Cu ea vei fii de-acum…

Şi nici nu vreau să te privesc…
Plângându-te.
Umilindu-te.
Suferindu-te.
Rugând-o să te-nghită.
Şi o va face, ca o ultimă eliberare de umilinţă şi de sclavie.

Poezia viselor noastre moarte.
Poezia vieţii noastre duse de mult pe loc…
Poezia mea, căci despre mine va fi…
Şi despre fiica mea.

Fiica din mine, ce vrea să râdă iar…
Fiica ce râde când vede primii fulgi…
Şi se bucură că e cu tine de mână atunci.

Fiica ce vrea iubire făr’ de suferinţi.
Ce vrea să facă dragoste-n cearceafuri moi, nu ude fleaşcă…
Şi să se spele de păcate-n ei.

Ce vrea mângâieri pe trupul ud, aşa cum tu… de-atâta scârbă, ai uitat să-mi mai dai….
Ce vrea să fie nu carne de-nsoţitoare-n locuri-ntunecate… ci-atingeri fine pe piele dulce de femeie…

Voi fi ţinută-n puf… şi-n palma sa…
Şi mă va alina când nu m-aştept…
Voi fi iubită ca o nimeni altă
Şi te va blestema când nu te-aştepţi caci încă plâng…
Dup-al tau braţ…
Dup-al tău glas…

Şi nu te mai văd…

[poze: eu.]

Mi-eşti viaţă.
Mi-eşti suflet.
Putere şi-amar.
Eşti tot ce am vrut făr’ să vreau.

Mi-eşti frate.
Mi-eşti soră.
Îmi eşti tată calm.
Eşti tot ce vroiam şi n-aveam.

Eşti soare.
Eşti lună.
Eşti cer între noi.
Eşti mare.
Furtună.
Eşti un nor cu ploi.
Eşti totul în viaţă, mereu înviai.
Învie şi vino-napoi.

Te uită la stele
Te uită la noi
Şi zi-mi că vrei tot înapoi.

Mă bântuie umbre, cu toate mă vor,
M-apasă tare pe piept.
Afară le scot, cumva eu le-alung
De toţi să te apăr nu pot.

Petale de cireşi înfloriţi se scutură deasupra capului meu.
Le simt cum îmi pică pe creştet,
Le miros aroma uşor dulce,
Văd totul alb şi
Iarba moale, îmi moare sub picioare.

Se face frig.
Covorul alb de petale este devine zăpadă, devine frig, iar eu tremur.
Tremur de frică sau din cauza kimonoului de mătase care e singurul scut între rece şi eu.

Deschid ochii şi mă orbeşte albul.
Tălpile-mi sunt îngheţate, aproape sângerii, iar cu degetele încerc un joc anti-degerături.

[poză: click!]

Te’am avut în moduri pe care -
destul de ciudat ce’i drept -
nu le crezusem vreodată ca fiind măcar posibile…
Cu atât mai puţin probabile…
Şi nu crezusem vreodată să mă pot dărui asa…
Dar printre lacrimi, am putut.

Din dorinţa de a’mi salva sufletul de la moarte,
Am putut…

Acum tot ce rămâne este să…
Reînvii ca un nou eu…
De parcă acela ar mai exista…

Cerc… vicios.
Căci altfel, nu i s’ar mai spune… cerc.
Sunt 2 atribute interpedente.

Ideea aceea de continuitate la infinit, de fugă la capacitate maximă, de urlet constant…
Când vrei să spui doar atât: “Opreşte’te şi priveşte’mă… doar o secundă uită’te iarăşi în ochii mei înainte să mă săruţi… priveşte’mă în felul acela…”

Dar timpul trece de fiecare dată şi nu mai ai TIMP să spui nimic…
Nu mai ai timp să îl opreşti, să îl simţi, să ceri…
Realizezi că nu mai ai…

Şi ţi’e teamă
Ţi’e teamă să îl opreşti… poate nu vei mai apuca al doilea sărut…
Şi îl vrei…
Îl vrei atât de mult…

Iar în jocul acesta… nu o să câştige nimeni niciodată…
Eu am să pierd privirile după care tânjesc atât de mult…
Iar tu…

Cu fiecare secundă te simt mai departe…
Aveai, ca întotdeauna dreptate deşi mi’am dorit atât de mult să nu ai…

[poza: click!]

Nopţile le petrec mereu singură.
[Singurătatea e moartea cea mai lentă.]

Vine.
[Vin ei, te iau, te duc departe şi te-aduc înapoi îndoit.]

Mă face să plec.
[Plecăciune în faţa sorţii.]

Sunt o Cenuşăreasă care odată cu sosirea întunericului se ascunde undeva până la răsărit.
[Ai răsărit şi în sufletul meu - tu, Luceafăr, ce mic apari şi mare eşti de fapt...]

De parcă noaptea m-aş transforma în ceva atât de îngrozitor încât îmi este frică de mine şi mă ascund.
[Ascund părţi din mine pe care trebuie să le vezi doar tu.]

Dar de ce?
[De cele mai groaznice coşmaruri ale mele abia acum dau.]

Unde e noaptea de fapt?
[De faptele mele fugeam, mă-ntorc şi le iau în braţe acum.]

Nu cumva e noaptea mea?
[A mea am uitat să fiu...]

Noaptea din mine?
[Mine de cărbuni negri şi arşi am în suflet.]

Nu noaptea mă obligă la ceva, ci eu mă oblig la CEVA.
[Ce va fi pot doar să sper, mă uit în sus - nu-n jos, nu-n spate, nici chiar în faţă - şi înot.]

Noaptea demonii din mine sunt liberi, iar eu, eu îi aud, şi mă oblig de multe ori să nu îi şi ascult.
[Ascult şoaptele ce vin dinspre tine, trimit semnale spre tine... Încet...]

Mârâie, grohăie, se alintă pe lângă mine, îmi fac scârbă, dar tot speră, speră să mă atragă şi să vin după ei.
Din fericire, eu încă zic nu.
Încă.
[În căldura din sufletul tău m-ascund.
Da, da.
Acolo.
La linişte, la zumzete de albine în lumină.]

Şi nu mai pun labele slinoase şi murdare pe mine.
[Minereu de aur alb e viaţa mea.
Uneori.]

Şi nu îmi mai scuipă stafiile “te iubesc”, nu mai dansează ielele în jurul meu după fiecare partidă de sex, nu se mai bucură, nu mai ştiu că eu fac ceea ce ele nu pot, nu mai sug cu paiul din venele mele, seva de a trăi.
[Trăieşte prin mine bătăile inimilor noastre, hai.]

Acum sug cu paiul din pământ sec si ţărână.
[Pe-a ta rană pun apa d-izvor şi ierburi să vindec ce fu.]

A dispărut oaza.
[O rază m-a tot salvat - TU!]

Poate, zic poate, mai plouă din când în când, se mai face câte o băltoacă mică, mai sug un pic nămol, mai învie puţin şi iar se usucă.
[Usuc rădăcinile răului.]

Şarpele-n nisip, în uscat, e fericit.
Nu-s şarpe.
Şi, din păcate pentru voi, nici voi.
[Voi veni şi dincolo de cadavrele voastre îmi voi ridica imperiul.]

Sunt pasăre de apă.
Şi zbor.
[Să zbori cu mine.]

Şi da, poate de multe ori mă-nvârt în cerc, însă când vine timpul să plec, dusă sunt.
[Sunt tot ce nu am ştiut vreodată că pot fi, sunt tot ce aţi crezut că nu pot.
Să vă văd, hai, în genunchi!]

Sunt locuri unde mă-ntorc o dată pe an, poate să hibernez, poate să cresc un pui, poate doar pentru hrană, dar un singur loc e acasă, doar acolo mă-ntorc să stau, să trăiesc.
[Trăiesc cu bucuria de a trăi cu tine.]

Şi din pasăre migratoare, am să devin vrabie, şi din vrabie am să devin şoim.
Şi din şoim nu voi mai deveni nimic pentru că nu există eleganţă mai mare de-atât.
[Atât timp cât mă mişc, spre tine voi fugi.]

Prădător cu sânge rece.
Părinte dedicat.
Pereche de-o viaţă.
[Pe viaţa-mi jurasem răzbunare.
Am avut-o.
Demult.]

Iar din picaj, ca nici o altă pasăre, e de ajuns să dau din aripi şi mă ridic.
[Ridic norii o data cu mine.]

Încă mă scutur de praf şi ţărână, încă îmi oblojesc aripile cândva arse, încă mă doare puţin.
Doar puţin.
Dar pot zbura.
Şi mai mult, pot VÂNA.

[poza: click! click!]

Rînduri.

Înduri senzaţii din ce în ce mai ciudate.

Ciudat e că sunt tot mai amare.

E amar gustul de ceară încinsă pe limbă.

Ce-a rămas din fata fricoasă care se acundea în spatele pleoapelor cu iluzia că atunci când închide ochii ceilalţi nu o văd?
Nimic.

Nimiceşte tot ce îi stă în cale.
Nu mai are pleoape şi vede.

Vedetă pe limbile de şarpe.

S-ar perinda în faţa lor ca la un spectacol, să o poată analiza în faţă.
Au curaj?
Nu.

Nu se mai ascunde sub haine.
Nu mai răspunde la urlete.
Nu mai plânge la râsete.

S-a terminat repede jocul acela.
După doar câţiva ani.

Dezalcoolizare.

Ar colora frumos ochii tăi cerul.

Ce ruine zac în ai mei.
Turnuri de castele, poduri peste râuri secate şi porţi roase de carii.

Cari în urma ta tăcerea mea.
Car în urma mea lumina ta.

Conştiinţă curată.
Prea curată pentru un om cu un trecut.

Burete.
Sterge din urmă tot.
Eu iau buretele şi storc înapoi în cap tot ce a sters.

Pe papilele mele simt gust de sânge uscat de la rănile tale vechi.
Nu pot fi eu.
Sunt tu.

Oglinda cu chipul în ceaţă, bătrânul cu 10 şi un sfert.
Mai vreau.

Sărutul lui Iuda.
L-am sărutat şi am spus că plec.
Pe Iuda.
I-am iubit pe toţi din viaţa mea.
Pe toţi Iuda.
Şi am sperat în ei ca un copil.
În toţi Iuda.

Corbul s-a mâncat destul singur.

Eu nu mă ascund în spatele “ei”.
Nu vorbesc despre mine la persoana a treia.
Nu vă înconjor cu oglinzi sparte să nu mă puteţi vedea.

Eu am stat singură între oglinzi şi v-am văzut pe voi.
Sunt bucăţi din voi.
Vă port încă saliva pe suflet.
Şi uneori plâng după voi.
E modul meu de a mă elibera.

Post negru de voi.
Şi nu, eu nu mă spurc la apusul soarelui.

O mie şi una de zile.
Nopţile nu sunt ale voastre.
Nopţile mă spală.
Cum spală marea gunoiul de la mal.

Gunoaie ascunse adânc în cap.
Şi vocile tuturor.

Cuvinte.

Cu vin te atrage, cu vin te ameţeşte, îţi amorţeşte mintea şi te ia.
Să nu-l bei.

Sânul celei din care te-ai născut e acolo-n mintea ta.
Ochii te aleargă.
Buzele te vor.
Şi mâna de demon cu colţi ascunşi ce vrea să te o legi.

Alegi ce e bine.
Mereu.

Mă reunesc cu un suflet abia ieşit din Infern.
Eliberat după pocăinţă şi suferinţă.
Acum e rândul meu.

[poza: click! click!]

Mă simt înconjurată de lupi…
Simt miros de carne proaspătă și aromă de răni deschise…

Mă simt strivită de roți și încarcerată într-un schelet de masină după accident…
Văd bestia uriașă de metal cum vine spre mine râzând…
Îi aud vocea ca un ecou…
Râsul acela malefic mă bântuie…
Am închis ochii și m-a lovit.
Cu toată greutatea și forța sa.
Ca și când aș fi fost ultima victimă de pe pământ.

Asta e arma ta?
M-a descătușat din strânsoarea ta, n-ai reușit să mă faci să mor, să mă sufoc sub metalul care mă apasă… peste mâini, îmi strivește încet picioarele și nu pot trage aer destul în plămâni fiindcă doare…

Dar știi ce pot?
Pot râde.
Pot spune „N-ai reușit!”
N-ați reușit nici voi.

Da, îmi lipsește ici-colo o bucată de carne și suflet și sunt plină de mușcături.
De acord, dar trăiesc!
Am supraviețuit, iar șiroaiele de sânge abia uscat sunt dovada.
Cicatricile mi-aduc aminte să vă hăituiesc toată viața de acum înainte pentru ele.
Cel care va cădea primul va muri devorat de necrofagi.
Știu doar că nu voi fi eu.

Am murit devorată de prea multe ori.
Vă luam păcatele și apoi rămâneam pradă umbrelor care veneau să-și ia partea.
De parcă mi-aș fi vândut jumătate din suflet lor.
Și am făcut-o pentru fericirea cu el.

L-am găsit, le-a speriat, dar ele tot nu pleacă.
Mai vin din când în când să vadă: mai respir?
Așteaptă momentul să mă ia cu trup și suflet…
Așteaptă să-mi devoreze termitele carnea, să le vadă cum se urcă pe mine și rod, tot rod, și mușcă adânc…

Oasele-i vor rămâne lui Cerber.
Mă știe de când l-am salvat pe el…
De-atunci mă pândește și-așteaptă frecându-și palmele și salivând cu toate cele 3 capete, cu o nerăbdare nefirească.

Nu mai vreau tărâmul păpușilor fără ochi, al celor surde și mute.
Am să vreau să fug.
Am stat toată viața fără ochi, căci i-am închis la orice rău, la orice rană și am vrut mereu să uit.
Și am uitat și m-au ros, m-au găurit până în străfunduri.

De azi nu mai închid ochii.
Vreau să te văd cum muști din mine.
Vreau să te văd cum mă blestemi.
Vreau să VĂD cum aruncați săgețile spre mine.
Nu vă mai ajut întorcându-mă cu spatele.
Va trebui să mă priviți în ochi acum.

Oameni ascunși în spatele viciilor.
Crezi că e bine să fii bolnav?
Crezi că știi ce înseamnă măcar?
Tu taci te rog.
Tace-te, îți jur că n-are rost să-ncerci să minți…
Pe mine?!

Sunt și eu târfă bătrână, nu uita!
Tot javră, ca și tine, demult nu mai mimez că nu ar fi așa…

Și-mi vine în minte același peisaj demonic în  care tu îmi rânjeai în față și mă mințeai.
Același.
Ce planuri ai defapt cu mine?
Te-am lăsat.
Un an, doi, trei, dar gata.
Mi-ai ros trei sferturi din suflet.
Lui aproape tot.
Te satură odată creatură bolnavă.
Lup flămând urlând în padurea de cadavre.

Și nu te acuz.
Te-ameninț doar să stai.
De-ajuns.

Mă termin eu curând, iar ție din lumina mea, nu-ți mai pot da.
Lumina ce-o râvneai de la el.
Tu n-ai s-o ai.
Se-oferă nu se ia…
Ai umbra și-ntunericul lupilor tu.

De ajuns.
Plecăm acum de-aici.
Totul e fum, totul e scrum.
Ai ars pe propriul rug și n-a rămas nimic.
Nici rolul ce-l jucai perfect n-a mai rămas.
Numai… greșeli bazate pe siguranța superiorității tale.

Eu am să cresc.
Și-am să te aștept.
Ai să vezi cum el îi va pune inelul pe deget și ea va plange, fericită că este…

[poza: click!]