Abur rece.

 

Vocea-ţi se pierde.
Strigi şi nu te mai aude nimeni.
Până şi asta am pierdut.

Eu am plecat un pic mai sus.
Către alt nord, către alt cer.
Un pic mai sus, un pic mai jos, dar nu aici.

Linia moartă a vieţii mele cândva vii.
Ai murit, tu…

Tu, ce cândva mă fericeai doar fiind.
Tu, ce cândva m-alintai doar privind.
A murit tot în tine…
Nu tot pentru mine, ci tot ce erai.
Ros de ură eşti.
Hulit eşti.
Singur eşti.
Iubit ai fost.
Apărat ai fost.
Lăudat ai fost.

Singur te-ai ucis, ucigând tot ce simţeam cândva.
Norii s-au întunecat, s-au strâns, au fulgerat cu toţi asupra mea.
Asupra noastră.
Putere nu mai au.

Dincolo de nori iese soarele.
Da, norii-s morţi şi e păcat.
Dar soare e.
Soarele meu.
Soarele lor, al tuturor ce i-ai orbit cu TU.

Lecţia ce nimeni n-o arată niciodată e cea a morţii.

Poţi lovi-n suflet cât vrei…
Atât cât nu te văd, nu te simt, nu te miros, nu te vreau şi dus eşti.
Aşa rămâi.
Alt drum în sus am eu de-acum…
Ai ales…
Nu te mai plâng, tu, nour-zeu.
Nu te mai spun lui Dumnezeu.
Degeab-ar fi.
Nu te mai vreu…

În soare nori nu vor mai fi…
Doar zâmbet eu, doar trandafiri.
Doar mângâieri fără de clipe-n care răsuceai cuţitele-n răni vii.

Fără tulpini tăiate fără rădăcini.
Făr’ ale tale vorbe ce mă făceau să-nchin.
Nu-n faţa ta, ci-a Domnului ce nu ştia-a mă apăra…
De tine da, tu fiara mea…
Bestia ta.
Cu ea vei fii de-acum…

Şi nici nu vreau să te privesc…
Plângându-te.
Umilindu-te.
Suferindu-te.
Rugând-o să te-nghită.
Şi o va face, ca o ultimă eliberare de umilinţă şi de sclavie.

Poezia viselor noastre moarte.
Poezia vieţii noastre duse de mult pe loc…
Poezia mea, căci despre mine va fi…
Şi despre fiica mea.

Fiica din mine, ce vrea să râdă iar…
Fiica ce râde când vede primii fulgi…
Şi se bucură că e cu tine de mână atunci.

Fiica ce vrea iubire făr’ de suferinţi.
Ce vrea să facă dragoste-n cearceafuri moi, nu ude fleaşcă…
Şi să se spele de păcate-n ei.

Ce vrea mângâieri pe trupul ud, aşa cum tu… de-atâta scârbă, ai uitat să-mi mai dai….
Ce vrea să fie nu carne de-nsoţitoare-n locuri-ntunecate… ci-atingeri fine pe piele dulce de femeie…

Voi fi ţinută-n puf… şi-n palma sa…
Şi mă va alina când nu m-aştept…
Voi fi iubită ca o nimeni altă
Şi te va blestema când nu te-aştepţi caci încă plâng…
Dup-al tau braţ…
Dup-al tău glas…

Şi nu te mai văd…

 

[poze: eu.]

Incomplet 4.

Mi-eşti viaţă.
Mi-eşti suflet.
Putere şi-amar.
Eşti tot ce am vrut făr’ să vreau.

Mi-eşti frate.
Mi-eşti soră.
Îmi eşti tată calm.
Eşti tot ce vroiam şi n-aveam.

Eşti soare.
Eşti lună.
Eşti cer între noi.
Eşti mare.
Furtună.
Eşti un nor cu ploi.
Eşti totul în viaţă, mereu înviai.
Învie şi vino-napoi.

Te uită la stele
Te uită la noi
Şi zi-mi că vrei tot înapoi.

Mă bântuie umbre, cu toate mă vor,
M-apasă tare pe piept.
Afară le scot, cumva eu le-alung
De toţi să te apăr nu pot.

 

Incomplet 3.

 

Petale de cireşi înfloriţi se scutură deasupra capului meu.
Le simt cum îmi pică pe creştet,
Le miros aroma uşor dulce,
Văd totul alb şi
Iarba moale, îmi moare sub picioare.

Se face frig.
Covorul alb de petale este devine zăpadă, devine frig, iar eu tremur.
Tremur de frică sau din cauza kimonoului de mătase care e singurul scut între rece şi eu.

Deschid ochii şi mă orbeşte albul.
Tălpile-mi sunt îngheţate, aproape sângerii, iar cu degetele încerc un joc anti-degerături.

 

[poză: click!]

Incomplet 2.

Te’am avut în moduri pe care -
destul de ciudat ce’i drept -
nu le crezusem vreodată ca fiind măcar posibile…
Cu atât mai puţin probabile…
Şi nu crezusem vreodată să mă pot dărui asa…
Dar printre lacrimi, am putut.

Din dorinţa de a’mi salva sufletul de la moarte,
Am putut…

Acum tot ce rămâne este să…
Reînvii ca un nou eu…
De parcă acela ar mai exista…

Incomplet 1.

Cerc… vicios.
Căci altfel, nu i s’ar mai spune… cerc.
Sunt 2 atribute interpedente.

Ideea aceea de continuitate la infinit, de fugă la capacitate maximă, de urlet constant…
Când vrei să spui doar atât: “Opreşte’te şi priveşte’mă… doar o secundă uită’te iarăşi în ochii mei înainte să mă săruţi… priveşte’mă în felul acela…”

Dar timpul trece de fiecare dată şi nu mai ai TIMP să spui nimic…
Nu mai ai timp să îl opreşti, să îl simţi, să ceri…
Realizezi că nu mai ai…

Şi ţi’e teamă
Ţi’e teamă să îl opreşti… poate nu vei mai apuca al doilea sărut…
Şi îl vrei…
Îl vrei atât de mult…

Iar în jocul acesta… nu o să câştige nimeni niciodată…
Eu am să pierd privirile după care tânjesc atât de mult…
Iar tu…

Cu fiecare secundă te simt mai departe…
Aveai, ca întotdeauna dreptate deşi mi’am dorit atât de mult să nu ai…

[poza: click!]

Şoim.

Nopţile le petrec mereu singură.
[Singurătatea e moartea cea mai lentă.]

Vine.
[Vin ei, te iau, te duc departe şi te-aduc înapoi îndoit.]

Mă face să plec.
[Plecăciune în faţa sorţii.]

Sunt o Cenuşăreasă care odată cu sosirea întunericului se ascunde undeva până la răsărit.
[Ai răsărit şi în sufletul meu - tu, Luceafăr, ce mic apari şi mare eşti de fapt...]

De parcă noaptea m-aş transforma în ceva atât de îngrozitor încât îmi este frică de mine şi mă ascund.
[Ascund părţi din mine pe care trebuie să le vezi doar tu.]

Dar de ce?
[De cele mai groaznice coşmaruri ale mele abia acum dau.]

Unde e noaptea de fapt?
[De faptele mele fugeam, mă-ntorc şi le iau în braţe acum.]

Nu cumva e noaptea mea?
[A mea am uitat să fiu...]

Noaptea din mine?
[Mine de cărbuni negri şi arşi am în suflet.]

Nu noaptea mă obligă la ceva, ci eu mă oblig la CEVA.
[Ce va fi pot doar să sper, mă uit în sus - nu-n jos, nu-n spate, nici chiar în faţă - şi înot.]

Noaptea demonii din mine sunt liberi, iar eu, eu îi aud, şi mă oblig de multe ori să nu îi şi ascult.
[Ascult şoaptele ce vin dinspre tine, trimit semnale spre tine... Încet...]

Mârâie, grohăie, se alintă pe lângă mine, îmi fac scârbă, dar tot speră, speră să mă atragă şi să vin după ei.
Din fericire, eu încă zic nu.
Încă.
[În căldura din sufletul tău m-ascund.
Da, da.
Acolo.
La linişte, la zumzete de albine în lumină.]

Şi nu mai pun labele slinoase şi murdare pe mine.
[Minereu de aur alb e viaţa mea.
Uneori.]

Şi nu îmi mai scuipă stafiile “te iubesc”, nu mai dansează ielele în jurul meu după fiecare partidă de sex, nu se mai bucură, nu mai ştiu că eu fac ceea ce ele nu pot, nu mai sug cu paiul din venele mele, seva de a trăi.
[Trăieşte prin mine bătăile inimilor noastre, hai.]

Acum sug cu paiul din pământ sec si ţărână.
[Pe-a ta rană pun apa d-izvor şi ierburi să vindec ce fu.]

A dispărut oaza.
[O rază m-a tot salvat - TU!]

Poate, zic poate, mai plouă din când în când, se mai face câte o băltoacă mică, mai sug un pic nămol, mai învie puţin şi iar se usucă.
[Usuc rădăcinile răului.]

Şarpele-n nisip, în uscat, e fericit.
Nu-s şarpe.
Şi, din păcate pentru voi, nici voi.
[Voi veni şi dincolo de cadavrele voastre îmi voi ridica imperiul.]

Sunt pasăre de apă.
Şi zbor.
[Să zbori cu mine.]

Şi da, poate de multe ori mă-nvârt în cerc, însă când vine timpul să plec, dusă sunt.
[Sunt tot ce nu am ştiut vreodată că pot fi, sunt tot ce aţi crezut că nu pot.
Să vă văd, hai, în genunchi!]

Sunt locuri unde mă-ntorc o dată pe an, poate să hibernez, poate să cresc un pui, poate doar pentru hrană, dar un singur loc e acasă, doar acolo mă-ntorc să stau, să trăiesc.
[Trăiesc cu bucuria de a trăi cu tine.]

Şi din pasăre migratoare, am să devin vrabie, şi din vrabie am să devin şoim.
Şi din şoim nu voi mai deveni nimic pentru că nu există eleganţă mai mare de-atât.
[Atât timp cât mă mişc, spre tine voi fugi.]

Prădător cu sânge rece.
Părinte dedicat.
Pereche de-o viaţă.
[Pe viaţa-mi jurasem răzbunare.
Am avut-o.
Demult.]

Iar din picaj, ca nici o altă pasăre, e de ajuns să dau din aripi şi mă ridic.
[Ridic norii o data cu mine.]

Încă mă scutur de praf şi ţărână, încă îmi oblojesc aripile cândva arse, încă mă doare puţin.
Doar puţin.
Dar pot zbura.
Şi mai mult, pot VÂNA.

[poza: click! click!]

Cu vînt e.

Rînduri.

Înduri senzaţii din ce în ce mai ciudate.

Ciudat e că sunt tot mai amare.

E amar gustul de ceară încinsă pe limbă.

Ce-a rămas din fata fricoasă care se acundea în spatele pleoapelor cu iluzia că atunci când închide ochii ceilalţi nu o văd?
Nimic.

Nimiceşte tot ce îi stă în cale.
Nu mai are pleoape şi vede.

Vedetă pe limbile de şarpe.

S-ar perinda în faţa lor ca la un spectacol, să o poată analiza în faţă.
Au curaj?
Nu.

Nu se mai ascunde sub haine.
Nu mai răspunde la urlete.
Nu mai plânge la râsete.

S-a terminat repede jocul acela.
După doar câţiva ani.

Dezalcoolizare.

Ar colora frumos ochii tăi cerul.

Ce ruine zac în ai mei.
Turnuri de castele, poduri peste râuri secate şi porţi roase de carii.

Cari în urma ta tăcerea mea.
Car în urma mea lumina ta.

Conştiinţă curată.
Prea curată pentru un om cu un trecut.

Burete.
Sterge din urmă tot.
Eu iau buretele şi storc înapoi în cap tot ce a sters.

Pe papilele mele simt gust de sânge uscat de la rănile tale vechi.
Nu pot fi eu.
Sunt tu.

Oglinda cu chipul în ceaţă, bătrânul cu 10 şi un sfert.
Mai vreau.

Sărutul lui Iuda.
L-am sărutat şi am spus că plec.
Pe Iuda.
I-am iubit pe toţi din viaţa mea.
Pe toţi Iuda.
Şi am sperat în ei ca un copil.
În toţi Iuda.

Corbul s-a mâncat destul singur.

Eu nu mă ascund în spatele “ei”.
Nu vorbesc despre mine la persoana a treia.
Nu vă înconjor cu oglinzi sparte să nu mă puteţi vedea.

Eu am stat singură între oglinzi şi v-am văzut pe voi.
Sunt bucăţi din voi.
Vă port încă saliva pe suflet.
Şi uneori plâng după voi.
E modul meu de a mă elibera.

Post negru de voi.
Şi nu, eu nu mă spurc la apusul soarelui.

O mie şi una de zile.
Nopţile nu sunt ale voastre.
Nopţile mă spală.
Cum spală marea gunoiul de la mal.

Gunoaie ascunse adânc în cap.
Şi vocile tuturor.

Cuvinte.

Cu vin te atrage, cu vin te ameţeşte, îţi amorţeşte mintea şi te ia.
Să nu-l bei.

Sânul celei din care te-ai născut e acolo-n mintea ta.
Ochii te aleargă.
Buzele te vor.
Şi mâna de demon cu colţi ascunşi ce vrea să te o legi.

Alegi ce e bine.
Mereu.

Mă reunesc cu un suflet abia ieşit din Infern.
Eliberat după pocăinţă şi suferinţă.
Acum e rândul meu.

[poza: click! click!]

Auzi-mă.

Mă simt înconjurată de lupi…
Simt miros de carne proaspătă și aromă de răni deschise…

Mă simt strivită de roți și încarcerată într-un schelet de masină după accident…
Văd bestia uriașă de metal cum vine spre mine râzând…
Îi aud vocea ca un ecou…
Râsul acela malefic mă bântuie…
Am închis ochii și m-a lovit.
Cu toată greutatea și forța sa.
Ca și când aș fi fost ultima victimă de pe pământ.

Asta e arma ta?
M-a descătușat din strânsoarea ta, n-ai reușit să mă faci să mor, să mă sufoc sub metalul care mă apasă… peste mâini, îmi strivește încet picioarele și nu pot trage aer destul în plămâni fiindcă doare…

Dar știi ce pot?
Pot râde.
Pot spune „N-ai reușit!”
N-ați reușit nici voi.

Da, îmi lipsește ici-colo o bucată de carne și suflet și sunt plină de mușcături.
De acord, dar trăiesc!
Am supraviețuit, iar șiroaiele de sânge abia uscat sunt dovada.
Cicatricile mi-aduc aminte să vă hăituiesc toată viața de acum înainte pentru ele.
Cel care va cădea primul va muri devorat de necrofagi.
Știu doar că nu voi fi eu.

Am murit devorată de prea multe ori.
Vă luam păcatele și apoi rămâneam pradă umbrelor care veneau să-și ia partea.
De parcă mi-aș fi vândut jumătate din suflet lor.
Și am făcut-o pentru fericirea cu el.

L-am găsit, le-a speriat, dar ele tot nu pleacă.
Mai vin din când în când să vadă: mai respir?
Așteaptă momentul să mă ia cu trup și suflet…
Așteaptă să-mi devoreze termitele carnea, să le vadă cum se urcă pe mine și rod, tot rod, și mușcă adânc…

Oasele-i vor rămâne lui Cerber.
Mă știe de când l-am salvat pe el…
De-atunci mă pândește și-așteaptă frecându-și palmele și salivând cu toate cele 3 capete, cu o nerăbdare nefirească.

Nu mai vreau tărâmul păpușilor fără ochi, al celor surde și mute.
Am să vreau să fug.
Am stat toată viața fără ochi, căci i-am închis la orice rău, la orice rană și am vrut mereu să uit.
Și am uitat și m-au ros, m-au găurit până în străfunduri.

De azi nu mai închid ochii.
Vreau să te văd cum muști din mine.
Vreau să te văd cum mă blestemi.
Vreau să VĂD cum aruncați săgețile spre mine.
Nu vă mai ajut întorcându-mă cu spatele.
Va trebui să mă priviți în ochi acum.

Oameni ascunși în spatele viciilor.
Crezi că e bine să fii bolnav?
Crezi că știi ce înseamnă măcar?
Tu taci te rog.
Tace-te, îți jur că n-are rost să-ncerci să minți…
Pe mine?!

Sunt și eu târfă bătrână, nu uita!
Tot javră, ca și tine, demult nu mai mimez că nu ar fi așa…

Și-mi vine în minte același peisaj demonic în  care tu îmi rânjeai în față și mă mințeai.
Același.
Ce planuri ai defapt cu mine?
Te-am lăsat.
Un an, doi, trei, dar gata.
Mi-ai ros trei sferturi din suflet.
Lui aproape tot.
Te satură odată creatură bolnavă.
Lup flămând urlând în padurea de cadavre.

Și nu te acuz.
Te-ameninț doar să stai.
De-ajuns.

Mă termin eu curând, iar ție din lumina mea, nu-ți mai pot da.
Lumina ce-o râvneai de la el.
Tu n-ai s-o ai.
Se-oferă nu se ia…
Ai umbra și-ntunericul lupilor tu.

De ajuns.
Plecăm acum de-aici.
Totul e fum, totul e scrum.
Ai ars pe propriul rug și n-a rămas nimic.
Nici rolul ce-l jucai perfect n-a mai rămas.
Numai… greșeli bazate pe siguranța superiorității tale.

Eu am să cresc.
Și-am să te aștept.
Ai să vezi cum el îi va pune inelul pe deget și ea va plange, fericită că este…

[poza: click!]

Sfârșitul tău.

„Tu mă vezi mai frumoasă decât sunt eu
Mă faci să simt că sunt centrul lumii eu
Și mă alinți, mă alinți, mă alinți cu vorbe dulci
Inima mea nu vrea s-o minți, nu vrea s-o uiți.”

Zâmbetul meu de copil de care te bucurai așa mult…
Muntele deasupra noastră…
Mâinile care se uneau…
Sărutul sufletelor noastre…

Mă doare mai puțin decât ar trebui.
Aș vrea să mă doară atât de tare încât să pot spune „Te urăsc!”…
Să nu mai uit nimic…
Să nu mai vreau să te iert…
Și nu vreau…
Chiar dacă asta va însemna sfârșitul meu ca om…

Cicatricile nu ne mai lasă să trăim împreună…

E acea senzație de moarte pe jumătate.
Partea ta a murit…
Partea mea se zbate ca un pom caruia îi lipsește jumătate de rădăcină…
Degeaba are coroana întreagă…

Mi-am impus să te uit.
Nu vreau să mai fii.
Nu vreau să mai vii.
Vreau să treacă anii, să ma uit înapoi, să zâmbesc și să spun „A trecut!”…
Nu mai am forță s-o iau de la capăt, dar nici forță să lupt cu tine nu mai am…
Sunt sleită, secată…
Doar zac…
Și-mi iau rămas bun de la amintirea ta în speranța că va dispărea curând…

Ai ales.
Ți-am pus la picioare trecutul, prezentul și viitorul.
Vechiul tu și noul tu.
Ele și eu.
Diferiți amândoi.
Tu de tine, eu de ele…
Dar ai redevenit ce erai cu prețul de a nu mă mai vedea pe mine de ele…
Te-ai dus, m-am dus, ne-ai ucis…

Iar acum…
Viitorul nostru nu-l mai ai la picioare.
Vei trăi iar si iar același trecut, aceeași poveste la infinit…
Doar pentru că… ai ales…

Mă oprești să respir.
Te simt cum mă apeși în piept, te simt cum mă ții de picior când merg unde tu nu ai vrea…
Așa cum tu, când o săruți, mă simți pe mine lângă tine, în patul nostru…
Și nu voi mai fi…
Dar locul ala va rămâne mereu al meu și-am să-ți șoptesc mereu „Te iubesc” chiar și când n-o să mai fiu aici…
Când n-o să mai simt…
O să se audă ecoul într-o inimă goală…
A mea…
Vocea stinsă care te iubea și-ți plângea, și-ți striga, și-ți urla că te iubește…
Și n-o credeai…
Ca un blestem ai să m-auzi mereu așa cum și eu am să fiu chinuită toată viața de imaginea ta…
De munte, de flori, de pat, lumânări și iubire…
De zâmbetul tău când m-ai sărutat prima oară și ți-ai amintit cât ești de copil…
De fericirea simțită doar cu mine…
Îți vei aminti ca de mine ai fost îndrăgostit și că am murit bătută de cuvintele tale…
Am murit biciuită cu spinii pe care ți i-au lăsat în suflet… altele…

Astea sunt ultimele lacrimi pe care le vărs pentru tine.
Mă fac acum că nu te mai aud, ca nu mai văd, ca nu mai simt că ești…
E greu să-mi omor jumătate de suflet…
Dar am s-o fac…
Ori eu, ori tu…
Unul din noi trebuie să „moară”… ca imagine…

Am doar 21 de ani și sunt moartă deja.
Am doar 21 de ani și am simțit dureri pe care tu nu le vei ști niciodată.
Am doar 21 de ani și am dat pentru tine o viață de om…
Un suflet bătut în cuie, ținut în lanțuri și biciuit.
Iar și iar.
Când te opreai, spuneam eu „Dă-i, merit!” deși nu era așa…
Vedeam un fel de sclipire în ochii tăi pe care nu am înțeles-o niciodată…
Nebunia și furia care te făceau atât de fericit și apoi apărea omul acela pe care îl iubeam…
În momentul acela merita orice chin, doar ca să fiu cu el.

Dar ai învins.
L-ai ucis și pe el odată cu mine…
Nu l-ai mai lăsat să mă ajute, să îmi curețe rănile…
L-ai dăruit altora, alteia…
Și te-ai dus…

O să ne întalnim din nou sub pământ…
Doar știi…
Și acolo pedeapsa noastră va fi să fim iar împreună…

Trăiește-ți Raiul cât mai ești pe pământ…

[poza: click! click! click!]

Sfâșiată de ceață.

Mi-au rămas cicatrici pe piele de la cât te-am iubit…
Ba mai rău, mi-au rămas cicatrici pe suflet…

Și apari mereu…
De ce apari?

Vreau să nu mai simt că mă arde în piept când trec pe lângă „tine”…
Vreau să nu mai plâng când văd locurile noastre…
Vreau să nu TE mai plâng și să nu mă mai doară că te iubesc…
Că mă rănești…
Că mă lovești zi de zi mai tare din dorința ta stupidă de a te răzbuna pe un om care te-a iubit…
Și ți-a dat totul…

Ți-am oferit viața mea să știi…
Am spus:
„Uite. Ia-o tu și dacă nu îți place, schimb-o tu.”
Și ai schimbat…
Aproape totul…
Dar nu a fost de ajuns…

Am fost ce-ai vrut să fiu.
Am fost soția de 34 de ani.
Am fost amanta de 25.
Am fost curva de 20.
Am fost adolescenta de 17.
Am fost copilul de 8 ani din spital.

Dar nu m-ai văzut…
În ochii tăi eram mereu altceva…
În ochii tăi era mereu altceva…
În ochii tăi vedeam că vrei să fiu ca ea…

Și a fost un joc lung de 5 ani.
5 luni.
Și l-am jucat cât am putut…
M-am prefăcut că nu o văd…
M-am prefăcut că nu mă vad așa cum sunt acum…
Că eu nu văd ce-ncerci să faci…
Și n-a fost rău…
Măcar de-ai fi văzut că dincolo de noua „ea” sunt eu…

În ceață și fum au fost ochii tăi și nu m-ai văzut…

Acum?

Acum, dacă nu te-aș iubi, mi-aș dori să mori.
Nu pot.

Pot doar să te vreau să te urăsc.
Pot doar să-mi amintesc nopțile în care plecai după mine, la ea…
Zilele în care mă sărutai cu gândul la ea…
Parfumul ei pe pielea ta…
Clipele când tremuram gândindu-mă că ești cu ea…
Când mă dădeai la o parte pentru ea.
„A venit, lasă-mă!”

Și te-am lăsat de tot.

Ce nu știi tu e că ai rămas cu nimic.
Că o dragoste ca a noastră apare la o mie de ani…
Că ne căutasem vieți la rând…

Și ai dat totul pentru o noapte…
Pentru o picătură de trecut care a provocat râuri de sânge, lacrimi și durere.

Eu am putut.
Tu nu.
Și da, te acuz că ai fost prea slab…
Că n-ai putut spune niciodată „nu” mascat de nesiguranța în mine…
Ți-ai ascuns mereu neputiința și dependența după mine…

Dumnezeu e martor c-am fost de fier pentru tine…
De-aș fi avut două suflete le-aș fi dat pe amândouă pentru tine…

Pe al meu nu o să-l mai am niciodată înapoi…
Decât sfâșiat…
Mai rău decât de lupi înfometați…

Și te-am iubit…

[poza: click! click!]