Iad viu.

Culoar…
Lat şi lung.
Stânga uşi.
Dreapta uşi.

Prima se deschide şi iese din ea un om cunoscut.
Câteva secunde şi devine diform…
Văd cuvinte’n aer despărţite’n toate sensurile posibile…
Văd sufletul negru ascuns după chipul ce zâmbea primitor…

Trec mai departe, a doua uşa pe dreapta.
Alt om, suflet mai puţin negru, dar chip înzecit mai tare mutilat…

A treia uşa, în stânga acum… îl văd.
Alt om, îl ştiu.
“Doamne, ce bine… eşti normal!”
Dar masca îi cade – nici măcar nu vedeam că e acolo – şi în spatele ei rămâne un chip putred de răutate, ridat, gemând a rău.

Mă trag înapoi…
Morţi din trecutul meu învie…
Nu fug, trec pe lângă, trebuie să fie în faţă ceva, mereu e ceva înainte…
Drept înainte.

Calc pe feţe binecunoscute de mine, a venit vremea să cadă măştile şi mulţi sunt acum morţi.
E greu să trăieşti aici fără să fii ce “trebuie”… te sfâşie hiene de peste tot.
Fii parte din haită sau mori.

Tot morţi,peste tot morţi…
Suflete gemând de durere şi corpuri ţipând sfâşiate de propriile păcate…

În capăt, ultima uşă pe dreapta…
Te văd, eşti la fel…
Doar tu ai rămas la fel dintre toţi…
Multumesc Doamne, măcar el…

Abia apuc să termin… şi masca ta cade…
O văd acum la picioarele tale, uscată de parcă ar fi fost acolo de veacuri.
Mi’e frică.
Frică să te privesc şi să văd ce eşti.
Ridic ochii, deschid, văd oglindă.
Tu – oglinda mea nedeformată.

Acum îi vad…
Toţi erau oglinzile mele…
Vedeam în ei tot ce’n mine e rău, dar în plus era răul lor…
În tine’s doar eu…

Arată’mă mie…

[poza: click!]

Marea mea de petale.

Ţi’aş umple marea cu petale de trandafiri.
Aş colora nisipul doar pentru noi.
Aş spune valurilor să nu ne lovească, iar scocile ni le’aş face scut.

Să nu vadă.
Să nu ne vadă. Ei.
Să nu ne vadă nimeni decât noi.
Iar lor, să le strigăm iubirea noastră doar atunci când vrem.

Lăsa’ţi’vă ura la intrare, vă rog.
În viaţa noastră se intră cu suflet curat şi papuci de pluş, să nu zgâriaţi.
Avem, crede’mă, şi aşa prea multe răni.
Că’s noi, că’s vechi, tot răni se numesc.

Cicatrici?
Abia când se vor vindeca, iar până atunci vor mai trece câteva vieţi ale voastre.
Noi tot aici vom fi, aşteptând în veşnicie sfârşitul.

Sfârşitul cui?
Al urii.
Al rănilor făcute cu cuţite de fier ruginit.
Al tăierii de aripi în zbor.
Al căderii mele… din nor.

Căci tu… eşti pentru mine un nor.
Uneori eşti alb precum perlele de pe fundul mării.
Uneori devii albastru, albastru ca ochii unui nou născut.
Alteori eşti tulbure, ca nopţile lungi de singurătate.
Şi totuşi colorat în mii de nunţe, niciodată la fel.

Ne’am pătat de sângele lor.
Ne’am pătat de sângele nostru.
Sângele petalelor de trandafiri.

[poza: click!]

ultimul tren.

Inspir bucăţi de cioburi zdrobite’n bucăţele…
Cioburi de suflet.

Stau.
Stau în genunchi în faţa ta şi’ţi spun, îţi urlu că mă doare atât de rău încât… încât simt mă sfâşii…
Mă sfâşie o gheară ascuţită şi 5 colţi trec prin sufletul meu…
Şi’i simt cu fiecare por.

Te doare?
Simţi?
Simte durerea mea din tine şi’opreşte’o…
Ia’mă cu tine.
Atâta ţi’am cerut, dar nu ai vrut.
Şi’a fost ultimul pas… spre tine.

Ultima mână întinsă spre icoane.
Ultima dată când mi’am ridicat ochii spre Dumnezeu.
Şi l’am rugat să îmi arate cum să ne ajut.
L’am rugat să îmi spună ce să fac.
N’a spus.

M’am întors cu spatele, am lăsat lacrimile să curgă şi ţi’am zis adio.
Poate asta şi vroia să fac.
Ţigarea s’a stins pentru ultima dată.
Vocea mea s’a dus înainte.
Cuvintele mele au trecut prin tine toate şi n’a rămas decât ce a fost Scris.
Iubirea a murit.

Soţia şi’a luat copilul încă nenăscut şi a sărit de pe ecluză.
Curva s’a întors la ale ei.
Iubita plange… se taie pe mâini, îşi sfâşie pielea să’ţi scoată parfumul din ea.
Prietena e acum singura… şi’şi ţipa sieşi că nu mai are cu cine vorbi.
Copilul… şi’a piedut tatăl, a plecat aşa cum au făcut’o toţi înaintea lui… plecase cu mult înainte de despărţire.

Eu?… :) eu… sunt toţi şi am murit de mult… adio.

Trenul a plecat.
Soarele a apus.
Adio.

[poza: click! click!]

Coroană de flori.

Te’ai stins sub o coroană de flori.
M’ai sfâşiat în mii de culori:
Negru, roşu sângeriu, violet, galben.
Culori pe care poeţi precum Bacovia, le iubeau.
Nu şi eu însă. Pe mine mă dor…

Şi spui că e spre binele meu…
Dacă m’ai fi văzut măcar o clipă pe mine, ai fi ştiut că nu’i.
Dar cui?
Cui să îi spun?
Cui să’i vorbesc când tu, privindu’mă în ochi mă’nşeli, m’arunci, mă minti [da, tu] şi te gândeşti cum să loveşti mai dureros? [Şi eu... chiar te iubesc...]
Cu cine să discut când tu n’auzi?
Putem vorbi?
Nu. N. U.

De ce plătesc eu tot ce’ai simţit’naintea mea?
De ce car eu păcate de demult ce nici nu le’am comis?

Ştii cine a plătit cu’adevărat în viaţa ta, iubire?
Suntem doar 3.
Şi ştii că semănam…
E I, e A, sunt eu.
Ai vrut să te lovesc… O fac…

Prima, ţi’a dat copil şi nu l’ai vrut.
Erai şi tu copil, te “iert”.

A doua, şi’a dat sufletul în palmă pentru voi.
Şi tot n’ai vrut.
Erai tu prea puţin şcolit pe’atunci să ştii cum eşti, ce, de ce faci.
Te “iert” şi pentru ea.

Însă cu mine, ce’ai avut?
Ţi’am dat şi eu tot ce’ai cerut: soţie am fost, curvă am fost, prietenă, copil, chiar mamă uneori, puţin.
Cu tine un copil vroiam… “acasa” mea…
Ai vrut să ştii şi ai ştiut.
Ai avut totul… l’ai pierdut şi nu’nţeleg de ce ai vrut să fie aşa.
Căci pentru tine’a fost nimic.

Am dat eu totul prea târziu?
Târziu ai văzut tu.
Deja credeai că te’am minţit, că te’am rănit… dar n’am făcut nimic, mă jur…

Ţi’am zis că semănăm şi am simţit atât de mult că sunt ca ele…
Şi că doar noi, din suflet te’am iubit…
Mai mult decât orice.
Şi am plătit.

Căci poate Dumnezeu a zis când ne’am născut să nu iubim.
Şi’am încălcat porunca sa.
Şi am plătit.

Şi m’a durut să fiu în faţa ta’ngenunchi…
Şi tu nici să nu vezi…
Nu’s sfânta, nu pretind, da’n faţa ta am fost cu mult mai mult…

Şi încă ţi’am păstrat o bucată curată de suflet.
O bucată care te aşteaptă şi pe care ţi’as da’o chiar mâine de ai veni’napoi, chit c’ai s’o sfâşii iar…
E ultima acum…
Dar culmea, tu mă repari, tot tu mă strici.
Cu fiecare mângâiere se curăţă putin, cu fiecare urlet o sfâşiai tot tu…

Iubirea mea neagră ca smoala.
Iubitul meu ce’şi cară umbra şi lumina dupa el.

A durut când am căzut din Raiul tau.
Tu aripi îmi dadeai.
Tu le rupeai.
Doar tu.

[poza: click! click!]

ne jucam.

leapsa primită de la stelar, omul cu cele mai multe grade in minus. :) se referă la ultima poezie care mi’a placut, deci voila!

Romanta răspunsului mut
Ion Minulescu

Ce văd!…
E-adevărat?…
Tu eşti?…
Cum?…
N-ai murit?…
Tot mai trăieşti?…
Pendulă care te-ai oprit din mers,
Încerci acum să mergi în sens invers?…

Hai!… Spune-mi…
Spune-mi tot ce ştii…
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii …

Ce victime ai mai făcut
Din clipa-n care urma ţi-am pierdut?…
Ce vrăjitoare te-a trecut prin foc
Şi-a reuşit să-ţi pună inima la loc?…
Şi care-anume sfânt din calendar
Te-a sfătuit să te-ntâlneşti cu mine iar?…

De ce zâmbeşti?
E-adevărat?…
Te-ai răzgândit?…
Ne-am împăcat?…
Iar ne iubim?…
Sau, poate, şi-azi ne regăsim
Aceiaşi vechi duşmani?…
Dar tu mai ştii după câţi ani?…

Eu te-am iertat de mult!…
Dar tu?…
Răspunde-mi “Da”…
Răspunde-mi “Nu” -
Totuna mi-e!…
Ştii tu de ce -
La tine “Nu” şi “Da” nu sunt
Decât aceleaşi vorbe-n vânt!…

De ce te temi?…
De ce-ţi ascunzi
În palme ochii tăi rotunzi?…
De ce-ţi aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tăi de porţelan
Şi inima de Caliban?…

Răspunde-mi!…
Vreau să ştiu şi eu,
De ce-ai venit?…
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decât
Să-mi torni, ca şi-n trecut, pe gât
Un păhărel de coniac,
Ca eu să tac,
Iar tu să ţipi
Şi să dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!…

Ce zici?
Aşa e c-am ghicit
De ce-ai venit?…
De ce te-ncrunţi şi nu-mi răspunzi?…
Ce nou secret îmi mai ascunzi?…
De ce scrâşneşti din dinţi
Şi taci?…
Hai!… Spune-mi, ce-ai de gând să faci?
Deschide-ţi gura – mii de draci! -
Şi lasă-mă să-ţi mai sărut…
Nu gura…
Ci răspunsul mut!…

Leapşa merge mai departe spre: elfa şi spre ronnie (deşi este puţin în afara tematicii blogului ei)

[poza: click!]

Indragostiti.

Promite’mi adevărul
Şi tot ce îţi doreşti şi tu
Va fi al tău.
Promit.

- Iubita mea înlanţuită…
- Mi’ai ridicat sforile… şi mi le’ai daruit. Mi’ai dăruit, într’un fel… libertatea.
- Cearceaf…
- Giulgiu.
- …alb, strans pe lângă tine… Sfori da!
- Nu mă sufocă, nu mă sufoci nici tu… Nu dori…

- Ce ochi cărunţi şi’mbătrâniţi ai…
- Şi când ţi’am spus că sunt bătrână… Am obosit…
- Ştiu…
- Vreau să mă opresc. La tine…
- Eşti ultima femeie de calitate din viaţa mea...
- Şi tu mi’eşti ultimul… şi primul, ştii.

- Tâmple mov.
- Uneori eşti atât de ermetic, iubesc modul tău de a mă provoca să îţi “ghicesc” emoţiile… Mă înveţi să văd nu doar un drum, ci tot… Şi’apoi s’aleg…
- Nu fac nimic, eu ţi’arăt, să ştii… nu pot să tac, să fug sau să profit. Te vreau a mea, aşa cum eşti, nu cum vor ei defapt.
- Şi mă mulez pe rolul tău… şi te mulezi pe’al meu… Şi simt, simt tot ce îţi trecea atunci prin cap, de ce plângeai, de ce m’urai… mureai…
- Am vrut să vezi că pot fi tu, că pot lupta cu mine tot la fel… Şi da, e greu, iubirea mea… Aş vrea să fug, să mint, să plec…
- Şi totuşi stai. Voi sta şi eu şi îţi voi da ce ţi’am promis. Îţi dau deja. Doar taci… Răbdare al meu grai. Căci tu eşti vocea mea…

- Te iubesc atât de mult încât îmi uit viaţa…

În nopţile emoţiilor noastre.
Acolo strălucim noi…

[Sforile sunt doar în mâna mea acum.]

[poza: click! click!]

Lumina mea. Tu.

“Că ne iubim, şi’o ştie toată lumea -
E adevărat;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti
Şi nu va şti’o, poate, niciodată.”

Lumina să devină Iad?
Aş fi zambit de mi’ai fi spus acum 2 ani.
Însă acum, lumina’i Iad şi Iad e tot.
Şi totuşi Rai.

Iar eu, n’am aripi.
Tu îmi dai.
Ţi’am spus să ţii şi pentru tine.
Dor să dai.
Stai, tu nu ai…
Nu îmi mai da, nu mai pleca, doar taci.

Poţi spune tu orice. Nu mă omori.
Doar gândul c’ai să pleci, el mă omoară.
Doar gândul c’ai să minţi, mă trage’n jos…
Gândul că răzbunarea ta va fi mai cruntă decât moartea însăşi.

Doar merit nu?
Nu, nu să mor.
Ai spus că’n lumea noastră’i prea uşor.
Eu sunt menită să trăiesc.
Păcate multe de spălat.
Prin ce? Durere, chin, plâns, măşti.
Sunt scuturi vii.

Şi le’am fost scut.
Şi i’am fost scut.
Şi’au tras cât au putut de mult.
M’am rupt.
Tu m’ai cules, repară’ma.
Repară’te prin mine.
Vrei?
Hai, ştiu că poţi…

Ia tu ce’i bun, că mie nu mi’e de folos…
Şi pune înapoi ceva “la schimb”.
Un pic din “tu”, un pic din ceea ce’ai lăsat în fiecare om din viaţa ta.
Toţi s’au întors spre El, spre bine, spre mai mult.
Tu ai rămas, că doar m’ai căutat.
M’ai aşteptat.
Şi am venit.

Ba nu, nu’mi da nimic.
Dacă’mi dai plec.
Doar ia, să’mi fii dator, să ştiu că stai.
Nu ai pleca tu făr’ să dai…
Şi te crezi rău, tu înger de lumina grea.
Continuă s’o cari prin lumea mea.
Amprenta ta.
Iubita ta.

“De’acum pentru mine fii totul,
Iar eu
Voi fi pentru tine acelaşi ateu,
Ce’afara de tine nu crede’n nimic.”

[poza: click!]

Monolog⁄dialog

Taci si mori.
Taci, hai taci şi lasă’mă s’aud, s’aud tăcerea.
Nu, nu te mai vreau.
Pe tine nu, ci doar pe el.
E rău?
El nu, tu da.
Atâta rău, atâtea voci care se zbat în capul meu şi nu te mai aud.
Lasă’mă!
Taci!
Gata, te’ai dus, te’ai dus si pleci… mă laşi.
Ţi’am zis să mă laşi să trăiesc, să stau, să respir.

Frunză pe lac.
Imagini. Una după alta…
Frumoase.
Calm.
Şi tu nu eşti.
Şi nu te mai aud.
Da…DA!
Nu vrei să pleci?
Te fac!
Sunt sclava ta?
Ţi’am zis, am alt stăpân acum.
Da, vreau, vreau să am, şi vreau să fie el…
Nu te iubesc pe tine, ci pe el.
Ţi’e greu să mori?
Nu mai gândesc, doar scriu…
Nu, nu te mai ascult ce nu’nţelegi?
Vorbeşte, tu vorbeşte liniştit, eu tot ii spun. E lângă mine orice ar fi, nu vezi? Nu te mai las pe tine între noi. Nu-te-mai-las!
Ori taci, ori pleci şi mori! Alege! Scurt…
Da, îl iubesc şi’l iubesc mult şi nu eşti tu mai important! Nu eşti!
Am zis!
Am auzit ce’ai zis, nu fac ca tine, nu plec de lânga el, nu MINT!
Minte’te tu!
Tu şi cu ea, ce sfaturi daţi!
Marş, mori!
Ah, nu îţi convine să fiu tu?
Te’nveţi sau pleci!!! Ce nu’nţelegi?
Şi taci… şi mori… shh…

[poza: click!]

ucide’ma. salveaza’te.

- sunt bun uneori … la scris … eh…

- esti mereu… si nu la scris.

- tu esti tare…

- eu sunt ce semeni tu.

- nu. nu a fost asa …. tot ce am semanat in tine a murit …

- nu fii “prost”… ca stii ca nu’i asa… macar nu mai am ura, stii cat inseamna asta?

- nu am semanat viata…am semanat picaturi. picaturi de sange.

- NU. le’ai luat. ai luat ura inapoi…

- am luat doar urlete si neant. atat.

- desi nu meritai sa o iei tu, nu era pentru tine. urletele doar le’ai auzit tu. ca nu a avut niciodata cine…

- danseza in jurul meu urletele tale. si e frig.

- le’ai strans intr’un borcan de sticla…

- si nu pot sparge.

- ba poti…

- borcan? nu.

- fa’te sa nu te mai doara… sa le auzi clar…

- nu mai vreau… e randul tau sa auzi si sa scrii cu ochii.

- eu ma aud… si de un secol, am inceput sa si vad. ‘filmele’. le scriu, le scot, dar nu prin tine. nu te mai dor [eu].

- tu n-ai durut niciodata. oglinzile tale. degeaba m-am ascuns. oglindeam. fara sa vreau…

- nu oglindeai, vedeai. repet esti singurul… restul sunt/au fost muti/surzi/orbi. si culmea singuri s’au facut asa. oglinzile le spal scotand ce vad in ele.

- de ce m-ai spart atunci?

- nu te’am spart eu. ei, te’au fisurat cand nu vroiau sa vezi… esti tu, esti tot. inca poti.

- fisura se largeste… si iese… tot iese… ai spart… platesti…nu mai poti opri durerea… nu ai cum. nu vrei. si razi. si mori.

- platesc. da. altfel. nu ochi pentru ochi. in lumea noastra stii bine ca nu merge asa…

- ochii tai si tot ce este viata pentru un ochi al meu. asa platesti.

- namolul nu se spala cu namol.

- asa si mori. asa va fi.

- nu vrei sa mor. nu poti sa mor…

- sa mori e prea usor. in lumea ta/in lumea mea. sa vezi ce e sa mori. cand tu nu vrei tu sa mori, atunci e moartea ta…

- o sa’mi doresc sa mor, stiu. dar ca sa platesc, ca sa sufar tot ce ai platit tu… in locul meu/lor, n’am s’o fac. voi sta si am sa iau [tot ce-ai platit prin vis si dor], tot ce’mi vei da.

Replica

— ea doar tanjeste
eu… l-am simtit pe piele
l-am absorbit
m-am invelit in lacrimi de noroi
am baut din ochiuri de noroi
am plans in noroi
am ras bezmetic in timp ce muream in noroi

— ea nu i’ar face fata oricum
e slaba… ca traire
ea lupta cu alti demoni decat noi
ea nu a pus piciorul in noroi…